Mitul temei pentru acasă

Astazi s-a lansat cartea Mitul temei pentru acasa, scrisa de Alfie Kohn si publicata in SUA in 2006 și tradusă  în limba română de Ina Elena Irimia.

Nu am citit cartea, abia am cumparat-o, așa că pentru a vă face o introducere cu privire la conținutul ei, voi reda aici câteva cuvinte ale traducătoarei, așa cum apar pe site-ul Totul despre Mame: 

Mitul temei pentru acasă este o analiză incisivă a unei practici atât de larg răspândite încât pierdem din vedere, deseori, adevăratul rol al educației, dar și propria capacitate de a raționa și de a ne îndoi.

Autorul atrage atenția asupra dezavantajelor pe care le pot avea temele: subminarea gândirii critice în favoarea memorării mecanice și a atitudinii submisive, erodarea relațiilor în familie, dispariția timpului liber, subminarea independenței copilului și a încrederii adulților față de acesta. Kohn propune un alt mod de a aborda procesul de învățare, atât cel școlar cât și cel petrecut acasă, care să respecte atât dragostea naturală de învățătură a copiilor noștri, cât și importanța relației din cadrul familiei

 Desi au trecut ani buni de cand am terminat scoala primara și gimnazială si pare o vesnicie de atunci, in timpul dezbaterii prilejuite  de lansarea cărții mi-au trecut prin cap diverse episoade legate de temele pentru acasa.

1. Mi-am amintit cum in clasa întâi eu eram avansata cu studiul.  Mama, fiind invatatoare, iar eu interesata de scris si citit de mica, invatasem inainte de a intra la scoala. Cu toate astea primeam cu totii ca tema sa facem 3 pagini de bastonase spre stanga si spre dreapta.

Asa ca am putut sa simt inca din clasa intai inutilitatea temelor pentru acasă, cel puțin inutilitatea aceasta uniformă. Eram toți într-o oală, nu contau pasiunile, cunoștințele și intersele noastre. Toată lumea avea de făcut bastonașe. Același număr de pagini.

Așa că în timp ce eu citeam povești, mama făcea norma de bastonașe la caiet, într-o înțelegere tacită, ea vrând în același timp să  nu mă frustrez și să nu fac chestii inutile, că doar era mama mea. Dar în calitate de cadru didactic nu concepea să nu bifez norma. Nu concepea revolta, diferența. Și cred că îi era cumva teamă să nu par mai cu moț.

2. Mi-am amintit de picturile mele. Când eram mică  mama mă ajuta la teme. Cred că un procent foarte mare de părinți își ajută copiii la teme. Unii chiar angajează profesori cu care să facă temele sau care să le controleze. Mie mi-a plăcut să fac teme. Îmi plăcea să citesc cât mai mult, să aflu lucruri noi. Și făceam temele fără să am nevoie de niciun ajutor. Însă la desen….Ei bine, la desen credeam că nu mă pricep. Că nu desenez frumos, că nu am talent. Și așa că mama desena ea multe teme la desen în locul meu. Desenul era ceva neimportant, nu se dădeau examene la desen, așa că aparent era ceva nevinovat să „mă ajute” la o astfel de materie. Aveam și aici de bifat o normă, de încadrat într-un standard al frumuseții și perfecțiunii. Copiii se făceau într-un fel, copacii în alt fel și tot așa.

Deși aveam în mine ideea că nu sunt bună la asta, simțeam nevoia să mă exprim prin desen. Îmi plăcea să mă joc cu culorile și eram fascinată să pictez apusuri de soare, marea și noaptea. Desenam acasă, în schimb le țineam pentru mine pe ale mele. La școală le duceam pe ale mamei.

Până într-o zi prin clasa a cincea. Când nu mai aveam învățătoarea care simțeam cum ne etichetează, ne bagă în șabloane și ne compară între noi. Ci aveam profesor de desen. Un om cald, blând pentru care desenul și arta erau dragoste. Mi-era și acum teamă că nu desenez frumos, însă domnul Alupoaiei nu părea să fie de acord cu mine.

Într-una din zile i-am predat temele de acasă. Un desen al mamei și încă vreo 3 ale mele. La primirea notelor luasem un 7 pentru mama și 3 de 10 pentru mine. Șaptele e o notă ciudată. Nu prea îmi spune nimic. N-am prea avut-o, decât accidental. Însă m-a bucurat atât de tare pentru acel 7 primit pe desenul mamei, încât din ziua aceea am concediat-o pe mama și mi-am făcut singură desenele. Când nu știam cum să desenez ceream ajutorul profesorului, întrebam colegii.

Uitându-mă în urmă, cred că e posibil să fi fost vreo atitudine a învățătoarei față de desenele mele care m-a determinat să mă îndoiesc de capacitatea mea de a mă exprima și în acest fel. Visez în unele nopți că am timp să mă apuc de pictat și să descopăr astfel părți din mine, porți care au rămas atunci încuiate.

3. Cel de-al treilea episod care mi-a apărut în minte, din copilăria mea, era legat de orele de română din clasele V-VIII.

Am intrat în clasa I în 1989, însă profesorii noștri erau crescuți în comunism. Păstrau, unii dintre ei, mentalități securiste. În clasa noastră, noi, copiii, eram desemnați controlori de teme care aveau sarcina să dea raportul profesorului despre cine nu și-a făcut tema.

Țin minte și acum că eram controloare de teme la română pe rândul meu și într-o vreme controlam și unghiile și batista :)).  (cum sună). Mergeam pe la colegi la bancă să le verific unghiile dacă erau curate și dacă au batistă în buzunar. Îmi plăcea, într-o oarecare măsură, jobul pentru că interacționam cu colegii, eram atașată de ei, era un prilej de a intra în vorbă, în special cu băieții care se emoționau când îmi arătau unghiile lungi și pline de pământ și se bucurau când nu raportam nimic la centru. Îi atenționam ca o soră mai mare să mai taie unghiile pentru că se adună cam mulți microbi și gata.

Controlând colegii la temele la română am ajuns să îi ajut să și le facă pentru a nu avea ce raporta.  Mama mă învățase că nu e frumos să pârăsc.  Dar uneori riscam să fiu prinsă. Așa că dezvoltasem o complicitate cu colegii pentru rezolvarea temelor.

În timp, pentru mine ceea ce făcea profesorul la clasă nu mai era deloc provocator. Ne dicta niște comentarii din niște cărți nou apărute de comentarii (era o intreagă modă și industrie a cărților de comentarii), iar la gramatică era destul de simplist, fixist și limitat în informație. Uneori sfida logica și furniza informații incorecte. Autoritar, director de școală cu mentalitate de stăpân, profesorul de română nu suporta să fie contrazis. Pe mine mă fascina gramatica, așa că citeam acasa mai mult (găsisem o carte de gramatică folosită la universitate și o devoram) și îi puneam profesorului tot felul de întrebări care îl găseau descoperit. Și asta îl enerva.

Foarte curând, temele primite acasă deveniseră pentru mine extrem de plictisitoare, pentru că rezolvam problemele de gramatică pe loc, fără să mă gândesc și mi se părea că pierd extrem de mult timp scriindu-le, pentru că scrierea în sine presupunea mai multă muncă de copiat din carte în caiet- enunț, text- decât muncă de rezolvare, decât gândire. Așa că, în timp, am ajuns să nu îmi mai fac temele la gramatică. Știam asta doar eu. Nu i-am zis mamei pentru că pentru ea, cadru didactic, era ceva de neconceput să nu fac temele. O blasfemie. Era o rușine să fiu prinsă cu tema nefăcută. Dar cum eu eram controloarea, riscul de a fi prinsă era minim. Așa că preferam să citesc din cărțile avansate de gramatică, să rezolv cu totul alte probleme de gramatică și să ocolesc temele de la clasă, care nu mă provocau intelectual.

Îmi ascundeam caietul de colegi, pentru că îmi era teamă să nu mă toarne careva. În schimb, le explicam în continuare celor care mă întrebau, cum se rezolvă tema. Citeam mereu temele, doar că le rezolvam pe loc, în gând. Iar când îmi venea rândul să rezolv tema la tablă, așa cum o făcusem acasă, îmi luam caietul gol, puneam deasupra lui manualul unde aveam textul din temă și citeam din manual și rezolvam pe loc.

Mă comportam natural, nu aveam emoții, însă cert este că pentru a evita frustrarea de a face ceva ce nu mă provoca, mințeam. Nu mințeam explicit, ci prin omisiune. Dar mințeam. Profesorul, colegii, părinții.

Mama nu mă întreba dacă mi-am făcut temele, pentru că știa că mi le fac, mă vedea pasionată de școală, de cunoaștere și nu mă mai controla la teme de când intrasem la gimnaziu. Cumpăram mereu culegeri, fie de gramatică, fie de matematică, mergeam la olimpiade, cu prietenele vorbeam mereu despre școală și teme. Eram un copil conștiincios, care mergea cu drag la școală.

Ce vreau însă să subliniez prin cele 3 exemple este că pentru mine temele pentru acasă au fost la pachet cu minciuna. A mea, a mamei, a colegilor.  Era o minciună pe care o simțeam justă, o minciună necesară pentru a evita frustrările și inutilitățile, dar tot minciună.

Autorul cărții de la care a pornit această poveste spune că noi, ca părinți, ar trebui să luăm atitudine față de aceste teme inutile și să mergem la școală și să explicăm că aceste teme sunt inutile pentru copilul nostru și drept urmare nu le va face. Dacă mai mulți părinți adoptă această atitudine de nesupunere civică (aș putea să-i spun)  atunci avem șansa să schimbăm ceva în sistemul educațional.

Pentru mine era util ca în loc să fac bastonașe sau să rezolv probleme banale de gramatică care nu mă provocau intelectual, să am în profesor un interlocutor cu care să vorbesc despre interesele și dorința mea de cunoaștere și cu care să discut ceea ce lucram suplimentar acasă, cu drag, pentru că eram motivată intrinsec. Mi-ar fi plăcut să îmi aleg eu temele și să am cu cine să le discut.

P.S.  Din categoria aberațiilor pe care le-am auzit legate de temele pentru acasă, acum vreo 2 ani o prietenă îmi povestea cum că la școala privată unde învață fiul său, una considerată a fi foarte bună, la matematică se dau teme suplimentare pentru acasă doar pentru băieți. Am rămas tablou. Dar e altă discuție.