9 august 2016

Vreau in brate!

A fost decizia mea de a rămâne la buni doar cu copiii. El mi-a lăsat o portiță de a ne întoarce împreună acasă. Dar avusesem o experiență plăcută la ultima vacanță și simteam nevoia crescută de a schimba rutina atât pentru copii, dar și pentru mine.
Nu am estimat foarte bine impactul caniculei asupra mea, dar mai ales asupra stării fizice și psihice a copiilor. Pentru ca am venit de la temperaturi de 27-28 grade , întreținute de către aerul condiționat, la călduri de 30-31 grade, ÎN CASĂ.
Draga de buni, nu știa cu ce să mă mai ajute. În fiecare zi avea pregătită o locație diferită, pentru a încerca să îi mai dezlipească ne mine. Din păcate, nu prea a avut succes. Victor are o săptămână mai dificilă. Nu încerc să mai găsesc o posibilă cauză pentru atașamentul lui profund DOAR de mine, 24 /24 ore. Toate acestea cumulate, la care am adăugat și privarea de somn, a rezultat o mamă care se lega de puțina răbdare care mai exista și o soție căreia îi lipsea jumătatea pentru a se putea descărca. Și am ajuns să fiu ca un vulcan, ce mai avea un pic până să erupa. Dar, în același timp, dorul de el mă ajuta să mă liniștesc.
Ziua sosirii tatălui a venit. Am spus bine tata. Pentru că din momentul intrării în casă, vedea și auzea doar pe ai lui copii. Pe soția lui nu o vedea. Nu a îmbrățișat-o, nu a sărutat-o. La un moment dat, încerc să mă apropii și să îl îmbrățișez. Eu știu ca m-am căsătorit cu cel mai rece suflet, dar știu că are momente când flacăra se aprinde și gheața se topește.
Tot nu înțelegea nevoia mea de afecțiune și am decis să nu i-o cerșesc pentru că mi se părea normal să o ofere. Să vină de la el. Să înțeleagă că am nevoie de o îmbrățișare după o săptămână plină de dor și durere.
Teodora îl întreabă ce a făcut și el începe să povestească. Și aud cum spune că se plimba la miezul nopții să caute pokemoni. Mi s-a făcut rău instant. Simțeam cum fierbe sângele în mine. Acum 1 săptămână urmăream un reportaj în care simțeam compasiune pentru cei care joacă acest joc. Și el ce face? Eu dorm 4 ore pe noapte cu doi copii care sunt morocănoși și presată să îmi îndeplinesc alte obligații, iar el joacă cel mai stupid joc. Toate acestea erau în mine. Nu puteam să i le spun pentru că erau și copiii și buni de față.
Eram foarte supărată și dezamăgită. Și faptul că țineam în mine nu mă ajuta deloc. Nu aveam nici o prietenă să fac un scurt LP (listening partnership) și vulcanul începea să erupă. Într-un moment în care Victor se lovește sub supravegherea lui încep să îi reproșez pe un ton ridicat:

„ Dacă nu reușești să te conectezi după 1 săptămână de libertate, te rog să îmi zici! Și să știi că nu sunt de acord cu acest stupid joc”.
Nu prea aveau legătură cele două reproșuri. Era evident, avem prea multe sentimente contradictorii și nu reușeam să i le spun coerent. Despre nonviolent, nici nu se mai putea discuta în acest caz. Îmi trecea prin cap teoria, dar pe gură îmi ieșea altceva.
Cum iubitului meu nu îi plac reproșurile și nici cunoștințe de comunicare nonviolenta nu are, s-a enervat, s-a supărat și toată seara a fost compromisă.
A doua zi dimineață, tot supărată eram. Pentru că mă așteptam să vină să vorbim după ce au adormit copiii. Dar nu a făcut-o și nici eu nu am inițiat o conciliere.
În mașină, cu muzica preferată a copiilor pornim la drum. Supărarea plutea în aer. Copii cântau în spate și îmi zic să încerc ceva. Orice.
„ Pentru ce să mă întorc la Iași?”
Nu a fost întrebarea perfectă pentru că motivele expuse de el m-au înfuriat și mai tare.
„ Ce răspuns vroiai să auzi?”, întreabă el
Atât mi-a trebuit. Precum un copil căruia i se oferă șansa de a se descărca:
„ Să mă iei în brațe! Să mă săruți! Să îmi spui ce faci femeie? Știu că ți-a fost tare greu, dar sunt aici și totul va fi mai ușor. Să îmi oferi varianta unei odihne. Nu să ieșim toți 5 afară și să îmi spui ce bine ți-a fost ție. Te plimbi noaptea după pokemoni!”
Toate acestea le spuneam în timp ce urlam de durere. Da, ce bocet am tras. Nu mă puteam opri. Îmi venea să îl etichetez, dar îmi era teama de copii că aud. Deși nu știu ce au auzit ei. Nu m-am întors să mă uit la ei. Auzeam doar cum cântă. Și melodia e la volum ridicat. Încă nu eram descărcată complet. Și continui:
„ Tu nu cred că ai sentimente. Tu nu simți. Tu nu mă vezi. Și animalele oferă mai multă afecțiune. Eu parcă trebuie să o cerșesc. Nu o merit. Tu chiar nu ai văzut câtă nevoie aveam să mă lași să mă descărc. Știu că nu îți place să îți reproșez. Dar era momentul meu. Era criza mea după 1 săptămână în care numărăm zilele până să ajungi. Da, ești sacul meu de box, cum mereu o spui, dar lasă-mă să mă eliberez. Știu că nu ți-a ajuns 1 săptămână de libertate după 4 ani în care ți-a lipsit. Știu că vroiai mai mult și nu vroiai să revenim. Știu că ne iubești împreună, dar ne iubești și separați. Știu că am reacționat ca o nebună când am auzit de joc, dar mi s-a activat ideea de dependență. Mai ții minte când obsesia pentru jocurile pe calculator ne-a separat? Abia după 1 lună ai aflat că nu mai eram împreună. Așa de rupt de realitate erai. Acum nu ne mai permitem să ne despărțim. Am nevoie de siguranță. Am nevoie de certitudine că nu devii un obsedat cum arătau la televizor. Și mă enervează la culme aceste jocuri. De ce ele? Când poți găsi orice altă variantă de relaxare. Și răspunsul tău violent. Și refuzul tău de a nu mai vorbi cu mine nu mă ajută. Absolut deloc!
Și plâng , șiroaie de lacrimi. Simt o eliberare. Un copil adormise. Unul se uita într-o carte. El tăcea. Mult am vorbit. Încât observ semnul de intrare în Fălciu. Nici nu am simțit când au trecut cei 50 kilometri. La un moment dat, pune mâna pe piciorul meu, apoi îmi strânge mâna și se întinde după o sărutare:
„ Ai dreptate! Îmi pare rău!”
Și m-am liniștit. Deși tot simt un sentiment de îndoială. Și urăsc toate jocurile inventate în lumea aceasta. Pe toate care creează dependență. Pe toate!
Deși, în cazul de față, nu jocul a fost vinovatul ci lipsa afecțiunii.
„ Ia-mă în brațe, dragul meu soț! Oricând, oricât, oricum! Afecțiunea îmi dă putere și speranța. Că nimic în lumea aceasta nu ne poate despărți!”
Corina