11 august 2016

Dragostea ne face mai buni

Acum fix 14 ani și 6 luni, iubitul meu cald și bun și drag a venit cu un tren din Iași în Gara de Nord.
Cum arăta trenul nu mai țin minte deloc. Dar țin minte cu câtă emoție urmăream lumina metroului în care urma să urc să merg la gară.
Și a venit frumosul ăsta în acea zi de iarnă și în inima mea a rămas pentru totdeauna! Nu și în casă, pentru că în primii ani am făcut naveta.
Și-a scris în mine ca într-o spumă de cafea în toți anii ăștia. Fără să îmi dea vreun sfat sau vreo senzație că vrea să mă schimbe.
Am renunțat la ipohondrie în primul an de relație. Când mi-am dat seama că “Stai așa, chiar nu mă doare – atât de tare. E totul în capul meu!”.
Am renunțat la curățenie compulsivă (și prin compulsivă vreau să spun că mă apuca curățenia și în casele altora…) în al doilea an de relație, pentru că mi-am dat seama că sănătatea mintală este mult mai importantă.
Am renunțat să îmi trimit iubitul din peșteră să vâneze aproape orice pentru mine în al treilea an de relație. Asta a fost poate treaba cea mai grea, pentru că eu știam că pentru orice pahar de apă ai un bărbat pe care să-l trimiți la vânătoare.
M-a învățat minunatul ăsta că pacea în casă (din moldovenescul “Să hie(?) paci în casî!) este mai bună decât orice.
Eu îi spuneam armonie, din franțuzescul harmonie, dar îi fuarti bini cu paci!
Și în starea asta de pace, de armonie, de focacia (poveste mai lungă) mi-a dat și doi copii băiatul ăsta bun și drag! Nu mi i-a adus ca pe un pahar cu apă, ci am lucrat puțin amândoi să îi compunem, să îi naștem (la Ștefan a fost acolo brațe blânde, dar ferme aaall the way) și să îi creștem majoritar în iubire necondiționată. Zic majoritar, pentru că ni se întămplă să dăm cu mucii în focacia, dar atunci facem schimb: intră tu că eu am obosit. Ia-i tu, că eu am ajuns la limita butoanelor apăsate.
Și dincolo de copii, mi-a dat amintiri. Cu duiumul. În culori, în stări de corp, în vibrații de creier. O grămadă.

ad-5208
Mi-a fost foarte teamă că după copii o să rămânem doar părinți și atât. Dar n-a fost cazul. Încet, încet, cu timp pentru noi și cu joacă în doi, ne-am reglat. Și suntem de toate, nu doar părinți.
Să nu credeți că noi dimineața bem doar lapte de cocos organic, călduț, îndulcit cu câțiva stropi de miere de pin, în timp ce ascultăm jazz și apoi folosim un nor suficient de dens să ne transportăm dintr-o cameră alta. Nu. Laura face asta. ☺
Se întâmplă să trântim câte o ușă. De bucătărie sau dormitor. Sau să plecăm în parc de supărare, la plimbare (uuu). Sau să ne blocheze câte o afirmație. Și până trece senzația să stăm (a se citi să stau) închiși în noi.
Dar ne întoarcem de fiecare dată și vorbim. Și zicem cum ne-am simțit. Și lămurim. Nu lăsam așa.
Îți mulțumesc Floare că m-ai învățat să nu adorm supărată, să mă trezesc îmbrățișată, să nu mă iau în serios, să zic frumos. Pentru tine.
Îți mai scriu eu peste 14,5 ani să îți spun ce am mai învățat de la tine, doar privindu-te și ascultându-te!