Îți vine să plângi?

Zi lungă cât o zi de post. Negru.  Maria (3,5 ani) nedormită la prânz și dornică să-mi atragă atenția. Mihai (1,8 ani) a avut cea mai bună profesoară la atrasul atenției, așa că face toate boacănele la care mă pot gândi sau nu. Azi, de exemplu, s-a gândit să vadă cum sună un borcan cu dulceață de vișine pe gresia din bucătărie.  A sunat urât, mie activându-mi-se butonul de panică la văzul cioburilor mici de pe jos și cu gândul că dacă nu acționez rapid vor fi curioși să vadă cum arată dulceața tapetată pe gresie. Așa că a sunat:

– Ieșiți din bucătărie! Ieșiți!

– Îți vine să plângi? m-a întrebat Maria, de parcă voia să știe dacă mai am nevoie de puțin “ajutor” și de la ea să îmi declanșeze plânsul.

– Daaa, dar mă abțin!

– De ce?

Au ieșit, am strâns, am reușit să ajungem nevătămați până la baia de seară.

Cu nervii întinși la maxim, răbdarea zilei de mult terminată, o șterg pe Maria înfofolită în prosop. Ea intră în rolul de bebeluș. Evident, ea e cel mai mic bebeluș din toți copiii existenți. Revine cu mintea în perioada ei de  glorie din viață, de bebeluș unic, buric al pământului. Trage de prosop ca de un scutec, face tot felul de gesturi și scoate tot felul de sunete bebelușești, în timp ce Mihai se joacă cu niște mașinuțe demontabile pe care mi le tot aduce să le montez eu. Poate și el foarte bine să facă asta, l-am văzut făcând-o, dar, cum spuneam, a avut cea mai bună profesoară și vrea și el atenție.  Mai mult, vrea să îi montez piesele doar într-un anumit fel și dacă cumva greșesc primesc o ploaie de NU-NU-NUUU-NU-NU- NUUUU-NU! Eu mă execut, montez cum trebuie, el ia mașina, pleacă cu ea la măsuță, o demontează, mi-o aduce din nou, NU-NU-NUUUUUU, montez, E bine, Mihai?, pleacă, revine etc.

Maria îi observă jocul, așteaptă momentul, îi înșfacă mașinuța cu forță, în viteză. Îmi mută atenția la ea. El începe să miorlăie, strânge din dinți și își întinde mâinile cu furie către ea.

Sunt gata gata să-i smulg și eu Mariei mașinuța din mână pentru că ar fi a mia oară când i-aș explica că nu smulgem cuiva (în cazul ei doar lui Mihai) ceva din mână, ci îi cerem frumos și așteptăm să vedem dacă îi dă. Ea a înțeles bine teoria, mai ales că o aplică foarte bine atunci când lucrul prețios e în mâinile ei. Spune tuturor că nu e pregătită să dea/ să împartă etc.

Îmi bubuie capul, îmi vine să smulg mașina și să o arunc în neant. Dar neantul are pereți și parchet, mașina e de lemn și zgomotul s-ar duce direct la doamna Ticănețu, așa că mă opresc cu fanteziile. Cu calm și blândețe întind o mână spre Mihai și îi spun:

– Uite, Mihai, Maria vrea să îți monteze ea piesele la mașină!

Maria scoate piesele, le pune la loc. Îi întinde mașina senină, de parcă exact asta ar fi vrut să facă. Eu îi mulțumesc în numele lui Mihai pentru că el nu știe să spună mulțumesc. El o apucă bucuros și pleacă spre măsuță.

Iar, Maria, ei bine, Maria cea care îi smulsese mașina cu furie de parcă nu i-ar mai fi dat-o înapoi în niciuna din viețile viitoare, îmi răspunde cu cea mai blândă voce:

– Și eu îi mulțumesc lui Mihai că mi-a dat-o și mie puțin! Mulțumesc, Mihai! (către el)

Ce am învățat din asta? Păi am învățat că o respirație adâncă ajută, că uneori dacă fac pe proasta echivalează poate cu evitarea unor etichete, judecăți implicite. Luându-i Mariei mașina din mână echivala cu a-i atribui judecata mea, aceea că a făcut un gest urât să smulgă din mână jucăria lui Mihai. Făcând pe proasta, i-am dat șansa să se reabiliteze, să scoată partea luminoasă la suprafață, să repare ce a greșit, fără a-i spune eu că a greșit, pentru că avea și timpul și oportunitatea să repare. Și a făcut-o spontan, iar asta mă bucură. Prezumția de nevinovăție s-a transformat în profeție auto-creatoare și a îngropat un conflict care avea mari șanse să escaladeze. Și atitudinea mea a fost tot spontană, dar îmi propun să o mai exersez și să observ roadele.

Citește și Gelozia între frați și exprimarea sentimentelor

Fotografie- Copyright D’Alex Photography