Umbra obsesiei mele de sine. Creșterea și începutul decăderii

Acum câțiva ani când am auzit-o pe prietena mea, Grațiela, vorbindu-mi despre conceptul de umbră și despre cât de important e să ne cunoaștem și să ne îmbrățișăm umbrele am simțit o stare de eliberare. O viață întreagă trăisem cu presiunea că trebuie să fiu copilul bun, fata bună, sora bună, eleva bună,  mama bună, soția bună, fiica bună, prietena bună, iar dacă nu îmi ieșea treaba mă deprimam, mă autoînvinovățeam, mă criticam și mă duceam din lac în puț, cum e o vorbă din străbuni. Țin minte că în copilărie mămaia punea mare accent pe ideea de păcat cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul. Și păcate puteau fi orice fapte, inclusiv că nu spuneam rugăciunea. Uneori îmi veneau gânduri “rele”, așa că mă apucam să spun vreo rugăciune sau vreun Doamne ajută sau vreo 40 de Fecioara Maria, te rog, ajută-mă pentru că mămaia îmi spunea că e ăla cu coarne care vine cu gândurile alea și e în mintea mea, așa că ziceam niște toate acelea pentru a-l face pe domnul să dispară. Îl și vedeam, roșu tot, cu coarne și cu o coadă lungă, cu privire malefică și cu o armă în mână, a cărei denumire nu-mi vine acum în minte, dar semăna cu o furcă.

Undeva prin liceu m-am delimitat de educația primită în copilărie, m-am despărțit și de domnul cu coarne și mi-am văzut de viață. Am decis că sunt un om bun, cald și generos și că o să ignor alte voci care spun altceva. Numai că viața a venit apoi cu tot felul de povești și provocări și pentru multe n-am fost pregătită, așa că n-am avut cea mai bună abordare. 

Una dintre cele mai provocatoare perioade din viața mea a fost cea dinainte de a da naștere primului copil. Lucram de câțiva ani intensiv, cu niște sabotori foarte activi: un perfecționist foarte puternic și un people pleaser și mai puternic. People pleaserul e tradus în română în cartea Inteligența pozitivă a lui Shirzad Chamine ca binevoitorul. Cel care vrea să îi mulțumească pe toți, cel care vrea să fie iubit de toți și care nu poate spune NU. Primeam sarcini de la mai mulți șefi și, cel mai crunt șef al meu eram eu. Care puteam să-mi dau mereu zece sarcini în plus pentru a face lucrurile și mai bine. Mă prindea întunericul la birou și la un moment dat soțul mi-a spus că dacă nu ajung acasă până la ora 20.00 schimbă iala. Așa că veneam acasă cu laptopul și lucram de acasă până noaptea târziu. Pe la 2, 3 mă băgam la somn și uneori mă mai trezeam pe la 4, aprindeam lumina și notam ceva pe o hârtie, să nu uit să fac a doua zi. La birou, lista de sarcini creștea mereu. Uneori eram îngropată în hârtii, și deși o parte a muncii (cea care implica cercetare și creație/ scris) îmi plăcea foarte mult, cea mai mare parte a muncii era birocratică. Visam noaptea instrucțiuni, excel-uri, rapoarte, legi, ordonanțe și alte nebunii și uneori puteam face calcule în minte cu două zecimale. Ajunsesem în acest job fără să mi-l doresc, fără să fie visul vieții mele, dar fusese primul pe care l-am găsit pe când eram la master, când m-am gândit să îmi iau (aproape) orice loc de muncă pentru a nu mai sta pe banii părinților. Și cum am avut din start foarte mult de lucru, pe măsură ce făceam bine ceva, mai primeam încă 10 lucruri de făcut. Unul dintre șefii mei se pricepea foarte bine să mă laude, iar eu mă bucuram ca un cățel care e mângâiat pe spate după ce a adus jucăria aruncată și mă duceam cu și mai mult elan să mai fac alte lucruri. Pe alți șefi ai mei îi admiram foarte mult. Erau mai rezervați cu laudele, dar eu trăgeam tare pentru momentele acelea în care primeam apreciere. În timpul ăsta, șefa mea principală, subsemnata, îmi scria zi și noapte sarcini pe bandă rulantă. Uneori făcea glume cu privire la statuia pe care o va primi la final de carieră în curte. 

M-am trezit după aproape 7 ani de muncă non stop total robotizată, neștiind cine sunt cu adevărat, cu un copil în brațe despre care habar nu aveam cum trebuie crescut. Pe parcursul sarcinii, ginecoloaga care mă monitoriza mă certa constant legat de programul de lucru și îmi spunea că e important să am grijă pentru a ieși copilul sănătos. Problema era că aveam o cantitate atât de mare de muncă, încât nu știam cum să mă opresc. Am scris în mintea mea în anii aceia multe romane în stil Kafka și visam la momentul în care o să ies la pensie și o să pun romanele din minte pe hârtie. Când am născut, visul meu cel mai mare a fost să fiu o mamă bună. Mai corect spus, frica mea cea mai mare a fost: dacă nu o să fiu o mamă bună?

Începusem să citesc câte ceva despre copii și cu cât citeam mai mult cu atât mă înfricoșam mai tare. Am avut și înainte de naștere și după naștere multe persoane în jur care mi-au zis despre cât e de important să nasc natural, alții care mi-au zis că e mai bună cezariana, că nu trec prin chinurile nașterii și tot așa. Apoi am avut multe persoane care mi-au povestit despre importanța alăptării și aici m-am conformat, pot primi o diplomă de lăptăreasă șefă după 4 ani de alăptare și unul în tandem, cu 2 copii unul după altul. Am avut desigur și apropiați care m-au criticat pentru prea multă alăptare. Și mi-au zis versiunea lor de cum e mai bună viața mea pentru mine și pentru copii. Și mă gândesc acum la câte sfaturi am dat și eu la rândul meu, din dorința de a ajuta și cât am judecat și eu. Dar despre umbra judecății o să povestesc poate, într-un episod următor. 

Astăzi m-am gândit să împărtășesc despre umbra obsesiei de sine. Una care m-a ținut mulți ani, poate vreo zece, poate mai mulți, însă n-a fost constantă, a mai ieșit din când în când și lumina. 

Am ales să scriu despre această umbră pentru că am stat câteva săptămâni să reflectez doar la ea și la modul în care mi-a afectat viața, relația de iubire și familia. Și mă gândesc că scriind aici poate o să mai fie de folos și altor persoane. 

În primul an de viață al copilei m-am bucurat de ea. Am cântat, am vorbit, am făcut plimbări lungi în parc, am mai avut și câte-o solicitare de la birou din când în când să mai ajut cu ceva, dar am avut timp pentru noi. Când avea un an eram deja însărcinată cu fratele ei și atunci lucrurile au început să se complice. O perioadă am scris la teza de doctorat, capitol neîncheiat al vieții mele. Doar că maternitatea a venit să-mi schimbe cu totul prioritățile. Să citesc povești cu copila care spunea ca un roboțel citim, citim, citim de pe la un an, a părut mult mai interesant decât să citesc cercetări pe politici publice de educație și altele asemănătoare. Și prioritățile s-au schimbat. Dorința mea de a fi o mamă bună sau frica de a nu fi o mamă bună mă trăgea ca un magnet să fac mai multe, să fiu mai aproape de copii. Am citit o mulțime de lucruri despre diversificare, superalimente, despre stomacul copiilor, despre constipație, dinți, diverse boli care apăreau, despre etapele de dezvoltare ale copiilor, dezvoltarea limbajului, creierului, despre atașamente, despre crize de furie și lista poate desigur continua. Dacă pe vremuri era manualul unic, Mama și copilul, acum erau infinite surse de informare, o mulțime de site-uri, bloguri, filme etc. 

În călătoria mea spre a fi o mamă bună am ajuns să mă conectez și cu copilul meu interior, cu visurile mele din copilărie, cu cărțile pentru copii, cu muzica pe care o iubisem cu tot sufletul și pe care o alungasem total din viața mea. Și a încolțit în mine gândul că am nevoie să fiu cine vrea sufletul meu. Că nu vreau să mă întorc la niciun serviciu unde voi fi plecată multe ore pe zi și la care execut niște lucruri care nu sunt despre cine sunt eu, doar pentru un salariu. Că nu mai vreau să îmi vând timpul pentru bani, ci vreau să creez din ceea ce sunt și de acolo să îmi câștig banii.  Pentru că fetița mea a început să-mi ceară din ce în ce mai des să îi spun povești, dar nu din cărți, ci din sufletul meu, am tot inventat special pentru ea și apoi pentru ei amândoi. Și momentele acelea erau pline de magie pentru noi toți. Încolțise în mine ideea să mă fac scriitoare, precum Sandybelle, pe care o admiram în copilărie, iar într-o seară de toamnă prin 2015 am găsit povestea pe care urma să o fac apoi carte. Am publicat prima mea carte pentru copii prin aprilie- mai 2016. Terminasem în februarie concediul de după al doilea copil și am decis că nu voi reveni la birou, ci că îmi voi croi un drum ca scriitoare de cărți pentru copii. Eram total habarnistă pe-atunci, nu știam cu ce se mănâncă domeniul, dar aveam un foc interior puternic, aș fi putut spune povești zi lumină și simțeam cu toată ființa că aceea e calea mea. Am intrat rapid și în sindromul impostorului, așa că am început să citesc asiduu și pe această temă. Eram hotărâtă să împlinesc acest vis și în mintea mea îmi spuneam că în felul acesta voi avea mai mult timp cu copiii, mai multă flexibilitate, voi face ce îmi place și îi voi inspira pe copiii mei. Una dintre cele mai puternice idei pe care mi le-am însușit legat de educația copiilor este aceea că ei învață în primul rând din ceea ce suntem și ce văd la noi, iar eu, care visam să fiu o mamă bună, m-am gândit că vor vedea în mine un om care crede în visul său, care face ce-i place, care aduce bucurie copiilor, părinților, bunicilor și profesorilor care citesc cărțile, un om care plantează semințe de pace, de iubire, de conectare în cărțile sale și care inspiră apoi alți oameni. 

Uitându-mă în urmă, m-am apucat de un vis complex, de una singură, fără mentori, în cea mai grea perioadă a vieții mele, când aveam un copil de 2 ani și unul de 4, cu multe nevoi diferite și despre care învățam din mers, pe măsură ce veneau provocările. De asemenea, m-am apucat de un vis antreprenorial fără a-mi asuma cu adevărat o identitate antreprenorială, ci doar bucăți din ea, în cea mai proastă perioadă a relației cu banii. Pentru că în perioada burn-out-ului pre-natal când munceam zi lumină, am ajuns la revelația că banul e ochiul dracului. 

Visurile mele artistice din copilărie, de a face povești sau muzică, n-au avut nicio șansă. Pentru că de câteva generații în familia noastră era vorba să ai, maică, o meserie, să-ți câștigi pâinea. E tot vocea mămaiei mele, care a prins foametea și criza și războiul și comunismul și revoluția și care tare mult preț a pus pe meseria ca brățară de aur. Și e perfect normal acest gând al adulților, izvorât din iubirea pentru copiii și nepoții lor.  Pâinea noastră cea de toate zilele era centrul existenței noastre. Și pâinea se câștigă cu treburi serioase. 

Am crescut cu Balada unui greier mic, în care greierele cântăreț urma să moară de foame și niciun părinte nu vrea să-i moară copilul de foame. Așa că fiecare s-a gândit unde i-o fi mai bine copilului. 

Când am început să explorez visul cărților pentru copii, am simțit că e ceva ce trebuie să fac cu toată ființa. Că e un vis despre cine sunt eu și a-l abandona înseamnă a mă abandona pe mine. Din nou. După mulți ani în care n-am fost eu. Am simțit nevoia de a face asta așa cum simțim nevoia de a respira. Și ori de câte ori cineva îmi spunea să renunț și să îmi iau un loc de muncă serios, simțeam că mă sufoc, că îmi ia aerul, că vrea să mă fure pe mine din mine. Și cu cât mi se spunea mai mult asta cu atât fugeam mai departe să mă caut pe mine. Iar această căutare a fost dusă la extrem. Mai exact, eu am dus-o la extrem. Căutarea mamei bune, căutarea scriitoarei bune, căutarea celei care cânta în copilărie au dus apoi la o mulțime de cursuri conferințe, cărți, un al doilea master, un curs și o școală de dream management, una de coaching etc, din care am învățat enorm, dar care s-au transformat în umbra obsesiei de sine. 

Când soțul meu mi-a spus că am elemente dintr-o personalitate narcisică, m-am înfuriat, m-am simțit judecată, m-am simțit neînțeleasă și neiubită. Sunt aici alte umbre, despre care voi scrie probabil în viitor, umbre care mă activează de câte ori mă simt criticată.  Se lansase în aceeași perioadă o carte despre copiii mamelor narcisice și citeam cu empatie pe rețelele sociale mărturii ale unor adulți care se regăseau și care își puneau pe tavă rănile. Eu nu eram ca mamele acelea din povești. Eu eram o mamă care și-a dorit să fie o foarte bună mamă, dar care a reușit să fie doar suficient de bună. Eram un om care avea un vis (dar nu și cele mai bune metode de a duce visul la îndeplinire în acel moment), eram un om pasionat de educație, de dezvoltare, care voia să aducă o contribuție în lume prin povești frumoase. Eram un om care a donat mii de cărți copiilor, care a donat ateliere de lectură pentru mii de copii, timp în care a cântat, a citit, s-a jucat cu mulți copii, i-a văzut, i-a validat, le-a oferit idei bune etc. Eram un om bun, după ce fusesem copilul cuminte și bun, fata bună, eleva bună, angajata bună etc. Nu știam exact tot profilul narcisistului, dar mă gândeam că e un om care se gândește doar la el. Așa că am refuzat să văd această umbră și am pierdut atunci o oportunitate de a mă uita mai în profunzime la mine. Am pus la rândul meu etichete multor oameni, am și umbra judecății, iar când primesc etichete sufăr. Aș vrea să îi mulțumesc aici lui Gaspar Gyorgy pentru perspectiva lui umanistă și las aici un citat pe care să mi-l amintesc și eu de câte ori sunt tentată să pun o etichetă: 

Mulți dintre laici sau chiar experții în psihologie s-au obișnuit să folosească cu maximă dezinvoltură etichete de genul narcisic, egoist, bipolar, vampir energetic etc pentru a-și exprima disprețul față de semeni. (Aș adăuga și pentru a simplifica lucrurile și împărți pe categorii mai ușor de recunoscut, înțeles). Eu consider că este o expresie a lipsei de umanitate și a perfecționismului să ne imaginăm că putem lipi aceste timbre psihologice pe sufletele oamenilor din jur. Sincer vorbind, câți dintre noi simt compasiune și empatie față de o persoană etichetată drept narcisică? Adevărata schimbare înseamnă să vedem durerea și nevoia din spatele unei acțiuni, să facem diferența dintre persoană și comportament, să vedem ce are de învățat un partener de la celălalt și să căutăm a transmite cât mai multă siguranță de sine față de partener și conexiunea dintre noi, pentru ca relația să fie în majoritatea timpului un rai sigur și nu un câmp de luptă. 

Am pus aici acest fragment din cartea Revoluția iubirii, scrisă de Gaspar ca reminder și pentru mine pentru momentele în care voi mai fi poate tentată să pun o etichetă. 

Revenind la umbra obsesiei de sine din mine, am găsit lumină cu privire la  ea  într-o carte scrisă de Richard Rudd,  numită Cheile genelor, cu care am lucrat pentru a înțelege cum mă duc în umbră, dar și cum pot ieși la lumină. 

Las aici un fragment din această carte fabuloasă care m-a ajutat să-mi înțeleg mai bine această umbră și modul în care pot să lucrez cu ea: 

Umbra a zecea (a obsesiei de sine) nu se gândește și nu se poate gândi la nimeni din afara sa. Sub influența ei, devii atât de obsedat de propria persoană, încât nu mai vezi și nu mai auzi sentimentele celor din jur. Prin urmare, celorlalți le va fi foarte greu să creeze o relație cu tine, chiar dacă tu ai impresia că poți crea o relație cu ei. Deși s-ar putea să ai multe relații, adevărul este că în interiorul tău nu există suficient spațiu pentru ideea de ceilalți. Vezi totul prin câmpul tău de proiecție subiectiv, iar această lipsă de obiectivitate poate avea un singur rezultat: creează haos în toate relațiile tale. 

Atunci când te uiți la ceilalți prin lentila Umbrei a zecea, vezi doar oameni pe care ai dori să-i schimbi. Prin urmare îți este foarte greu să accepți pe cineva pentru unicitatea sa. În psihologie și psihiatrie această obsesie de sine poartă numele de narcisism; în cantități moderate, narcisismul e considerat o componentă esențială a unui psihic sănătos.  Dar la frecvența umbrei, acest narcisism, precum legenda din care se trage, ne face să rămânem captivi ale propriei reflexii. În mod ironic, cu cât te specializezi mai bine în sinele tău inferior, cu atât te îndepărtezi de sinele tău superior. 

Obsesia de sine a celei de-a zecea umbre este condusă de frică, o frică inconștientă extrem de precisă- frica de pierdere a propriei identități. Este una dintre cele mai profunde frici ale oamenilor, care ne determină să încercăm fără încetare să aflăm cine suntem, în speranța de a găsi o definiție permanentă. Această căutare a adevăratei identități este o aventură extraordinară. Este călătoria atemporală a autocunoașterii reprezentată de celebra formulă sculptată în piatră deasupra oracolului din Delfi- Cunoaște-te pe tine însuți! 

Însă la frecveța joasă a umbrei, călătoria auto- cunoașterii devine o obsesie care de fapt ne împiedică să aflăm cine și ce suntem.  Din setea de a scăpa de frică noi creăm o călătorie fără sfârșit, poate plină de drame și aventuri, dar în esență o călătorie în care nu vom fi nevoiți niciodată să ne confruntăm cu noi înșine. În asta constă viclenia umbrei a zecea. Ne face să fugim după umbra propriei noastre reflexii, iar călătoria spre adevărata noastră natură devine propria noastră capcană. 

(…)

Până când nu-ți recunoști obsesia de sine nu o poți transcende; iată de ce ea este un rău necesar. Orice călătorie interioară începe cu obsesia de sine și se poate transforma într-un labirint fără sfârșit.  Obsesia de sine poate deveni o capcană chiar atunci când ia forma căutării spirituale. De fapt, în multe privințe, căutarea spirituală a adevărului care prinde în mrejele ei atâtea persoane din lumea occidentală reprezintă cea mai profundă obsesie de sine. Calea în sine creează dependență și ne împiedică să fim cu adevărat noi înșine. Cu cât ne căutăm mai mult propria identitate, cu atât aceasta devine mai efemeră. 

Fac acum ateliere de dream management în care cred cu toată ființa mea și pentru că speranța mea e că oamenii nu vor mai sta ani de zile sau chiar vieți întregi deconectați de visurile lor și de esența ființei lor. Că reconectându-se cu visurile lor și primind și o metodă cu care să le împlinească cu ușurință și în echilibru, lucrând inclusiv cu proprii sabotori și propriile umbre,  nu vor ajunge în punctul în care să nu mai știe despre ce e viața lor și să meargă în extrema obsesiei de sine. 

Munca (spirituală a) vieții mele, conform acestei cărți, e să lucrez cu această umbră, să o transform în lumină și în dar sau chiar har divin și să pun constant  toată această muncă în folosul oamenilor. Să inspir din ceea ce lucrez cu mine și alți oameni care să lucreze la propriile umbre. Să mă pun în serviciul umanității prin împărtășirea lecțiilor pe care mi le iau pe calea evoluției mele. E o muncă extrem de grea, mi-a trebuit mult curaj să scriu povestea aceasta, m-am temut la început că voi fi judecată, că nu voi fi înțeleasă, dar am înțeles că și acestea sunt alte umbre pe care să le explorez. 

Cred în continuare că sunt un om foarte bun. Dar din spațiul umbrelor mele, și am câteva mari și late, am făcut mult rău celor mai dragi ființe mie. Din spațiul umbrelor mele am adus multă suferință în familia mea și sper ca această poveste să creeze deschidere pentru explorarea umbrelor noastre și asumarea lor. Pentru că din spațiul acesta de asumare vine vindecarea, vine evoluția și vine iubirea.