Visuri din copilărie

Am un an și ceva de când fac ateliere de dream management. S-au strâns 25 de ateliere deja și călătoria e fascinantă. Cel mai mult mă fascinează modul în care observăm cu toții cum suntem oglinzi unii pentru ceilalți. Modul în care ni se leagă visurile și viețile și lecțiile și durerile, dar și speranțele. 

Momentul meu preferat în acest atelier este cel de la început, în care participanții își împărtășesc visurile din copilărie. Sunt oameni care nu-și amintesc nimic, au foaia goală, dar în timp ce îi ascultă pe ceilalți încep să scrie pe foaie. Și uneori foaia aceea goală se umple. Și odată cu foaia se umple și sufletul de emoție, de bucurie a regăsirii acelui copil pierdut sau uitat. 

De-a lungul vieții pierdem an după an, zi după zi, părți importante din noi. Părți din esența noastră divină. Și fără să ne dăm seama, ca adulți,  ajungem să nu știm despre ce e cu adevărat viața noastră. 

Astăzi vreau să scriu aici o parte din visurile mele din copilărie, să le las ca un jurnal pentru copiii mei, sau pentru mine dacă o să ajung momentele când n-o să-mi mai amintesc de ele. Și sper să vă inspir să faceți la fel, să vă luați o agendă sau să vă deschideți un document în calculator în care să scrieți. Îi încurajez pe cei care spun să nu-și amintesc visuri din copilărie să scrie orice își amintesc: o jucărie preferată, un loc preferat, florile din grădina bunicii, o carte preferată,  o mâncare, un joc pe care îl jucau cu plăcere în fața blocului. Orice amintire care ar putea să îi pună în contact cu acea perioadă. De asemenea, când spun copilărie, nu mă gândesc la grădiniță, ci la perioada pe care fiecare o consideră copilărie. Diverse studii spun că ar fi până pe la 21 de ani. Așa că fiți generoși cu visuri din orice etapă a copilăriei. 

Când eram mică, părinții mei aveau mulți prieteni. Și ne vedeam des, fie primeam noi musafiri, fie mergeam noi în vizită. 

Când mergeam în vizită mă îmbrăcam cu o rochie frumoasă, duceam ceva cadou, flori, bomboane sau alte lucruri și eram primiți cu bucurie de prieteni, care întindeau o masă cu bunătăți. Ca musafir îmi plăcea foarte mult să observ casele oamenilor, să merg prin camere, să mă uit la păpușile expuse ca la expoziție, la ceasul cu cuc care cânta la ora fixă, la cărțile din bibliotecă, la tablouri, la bibelouri, la jucării ale copiilor de care eu n-aveam. Casa fiecărei gazde era un univers întreg, iar o casă deschisă cu prietenie și inimă bună e un univers plin de iubire. 

Îmi aduc și acum aminte gusturi și mirosuri: gustul dulceții de nuci verzi sau de căpșune, mirosul plăcintelor sau prăjiturilor scoase din cuptor, gustul bomboanelor cu vișină în mijlocul lor sau a bomboanelor cu cocos. 

Așa că unul dintre primele mele visuri a fost să mă fac musafir. Îmi plăcea și să fim gazde, dar rolul de musafir venea cu multă descoperire, iar în vremurile acelea când nu călătoream în alte țări, casa altcuiva era o altă lume, un alt continent. 

Am pus pe listă acest vis acum mai bine de un an și jumătate, dar nu m-am gândit în profunzime la importanța lui pentru mine, la complexitatea lui. 

Un alt motiv pentru care îmi plăcea să fiu musafir era faptul că eram în familie, mergeam împreună cu un părinte sau cu amândoi. Dacă eram musafiri în afara orașului musai mergeam cu mașina și atunci eram și cu tata, care mi-a lipsit mult în copilărie cu munca lui de inginer agronom. 

Pe lângă descoperirea unui întreg nou univers în casele oamenilor, rolul de musafir era despre conexiunea umană și despre bucuria întâlnirii. Despre amintiri, despre jocuri, despre povești. Despre prietenie. 

Când eram gazde, veneau deseori adulți pentru copii și țin minte că trebuia să fiu cuminte, să nu deranjez și să nu vin la discuțiile de adulți. Așa că într-un fel mă simțeam lăsată pe dinafară. Ca musafir, și dacă erau doar adulți, eu aveam treabă să descopăr vitrinele și dulceața. 

Au răs la început oamenii când m-au auzit cu musafireala. Apoi am descoperit la atelierele de dream management că mulți alți copii au visat să se facă musafiri. Și ce s-a întâmplat magic după ce am împărtășit public acest vis, a fost că am primit mai multe invitații să fim musafiri, atât de la oameni cunoscuți, cât și de la necunoscuți. De la oameni necunoscuți, am primit o super invitație la căsuțele minunate de la Bertea, La Sat unde am petrecut câteva zile de poveste, în paradis. Despre aceste căsuțe superbe și oamenii cu suflet care le-au construit, îmi doresc să scriu separat, pe îndelete, în speranța că voi inspira și alți oameni să construiască astfel de visuri. Am primit apoi invitații în Marea Britanie, în nordul Franței, în sudul Franței, în Germania, Elveția, SUA. 

Un alt vis puternic în copilărie era să mă fac “ca Sandybelle”. Pentru cine n-a văzut desenul animat cu Sandybelle, pot să spun că era o fetiță care a devenit jurnalistă, avea un câine, o grădină și o rulotă cu care călătorea prin lume și scria poveștile oamenilor pe care îi întâlnea. Sandybelle era blândă și bună și avea grijă de copiii mai mici, așa cum am avut și eu grijă mai târziu de cei mici de la cor. 

Visam și eu să merg și eu prin lume, să întâlnesc mulți oameni și să le scriu poveștile. Scriam povești de pe la 6 ani, dar pe vremea aceea nu se gândea nimeni că mă pot face scriitoare. Scriitorii din manuale erau toți morți și îngropați de mulți ani. Sandybelle era modelul meu de scriitoare, dar și de om care iubea oamenii și era interesată de poveștile lor. 

Am mai visat să mă fac și cântăreață. Cântam probabil din scutece, nu îmi mai amintesc cum am început să cânt. Primele amintiri cu mine cântând erau la cămin, dar apoi îmi amintesc că în perioada grădiniței cântam pe stradă. Mergeam spre casă și cântam. Cântatul mă transporta într-o altă lume, intram profund în interiorul meu, dar în același timp mă conecta cu oamenii. Cântatul era bucurie pură. În clasa a șaptea am început să cânt la corul Fantasia din Vaslui. Și am continuat să cânt până la finalul anului întâi de facultate. Anii de cor au fost unii de bucurie pură, de prietenie puternică și de muncă multă în grup. Eram ca un stup de albine zumzăitoare și asta a legat prietenii pe viață. 

Un alt vis din copilărie a fost să ajung la Paris. Iubeam limba franceză pe care o învățasem din clasa a doua, o adoram pe doamna Hulpac, profesoara de franceză și citeam multe cărți despre Franța. Am ajuns la Paris de 2 ori, în anul 2000, vara și iarna, în contexte legate de școală și de cor. Mi-au mai rămas în gând castelele de pe valea Loirei și lanurile cu lavandă din Provence. 

Pe când eram în liceu, am avut o profesoară din SUA, într-un proiect de la Corpul Păcii și am participat într-un program în care noi, elevii, ne alegeam o carieră și ni se găseau adulți cu care să ne întâlnim pentru a ne povesti despre cariera lor. Mi-am ales atunci să fiu cântăreață, iar doamna cu care m-am întâlnit m-a dus cu ea la Crama Domnească, undeva în subsol unde cânta noaptea. N-am simțit că e pentru mine să cânt noaptea în timp ce mai beau oamenii un păhărel și pentru că cei din jur îmi spuneau că nu e o meserie să mă fac cântăreață și că îmi trebuie în primul rând un loc de muncă serios, m-am reorientat. 

Pe când eram în școala gimnazială citeam Povestiri istorice și noaptea visam războaie. Mi-a rămas în minte imaginea familiei Brâncoveanu cu capetele tăiate de turci. Și visul care a apărut în acea perioadă a fost pacea. Mi-am dorit să contribui la mai multă pace în lume. Și așa a încolțit în minte gândul de a mă face ambasadoare. Știam că ambasadorii sunt cu relațiile de prietenie între țări și mă vedeam făcând asta.  Așa că în final am ales facultatea de științe politice. 

Ceea ce a urmat după facultate a fost o deconectare de visuri. Începutul unei vieți despre TREBUIE, despre inerție, despre a munci pentru a plăti chiria și cheltuielile, despre orice în afara visurilor sufletului meu. 

În perioada aceasta îmi mai aduc aminte frânturi de visuri și dorințe din copilărie. Am mai visat să fac un spital frumos în Vaslui, după ce am stat de câteva ori internată în spital sau am mers în vizită la bunicul meu. Am mai visat să compun muzică, compuneam de la grădiniță spontan constant cântece, dar părea o joacă, nu părea că ar fi ceva serios. Am visat la o livadă. Am visat la un sat unde să fiu cu toată familia și prietenii, vecini. Am visat la o familie cu doi copii, uneori mă gândeam și la trei. Am visat să văd lumea cu familia, să o descoperim împreună. Am visat la o nuntă pe malul mării. Am visat să călăresc, îmi plăceau mult caii în copilărie. Am visat la o casă în care o cameră mare să fie biblioteca. La un birou în care să citesc și să scriu. Am visat la o iubire ca-n filme. N-am zis exact ce fel de filme și Universul a făcut el un film cum i s-a părut mai interesant. Nu m-am plictisit. 

Am pierdut în unii ani multe părți din mine. În același timp, am descoperit altele. Despre pierdere și căutare o să scriu o poveste separată. 

Un vis al meu actual este ca  atunci când oamenii se îndrăgostesc și se gândesc să-și petreacă viața împreună să-și  citească reciproc lista lor de visuri din copilărie, să o discute în profunzime, să se cunoască prin aceste visuri, să vadă ce a rămas pe listă și ce nu mai e relevant, să-și facă împreună lista celor 100 de visuri din prezent și să și le împătășească. Să aibă și listă de visuri comune și să lucreze împreună la ele. Și la fiecare 6 luni să citească din nou împreună lista de visuri. 

Așa că dacă mergeți la o nuntă în loc de o oală de sarmale sau un Thermomix, puteți dărui tinerilor căsătoriți un atelier de dream management. Garantez că va fi cel mai frumos cadou pe care îl vor primi. Și ideal ar fi să îl primească înainte de nuntă cu vreo 2-3 ani. 

Îmi doresc să fac aici pe blog o galerie cu visuri din copilărie. Dacă vrei să public povestea visurilor tale din copilărie, să o recitești când ai 90 de ani sau să o citească copiii și nepoții tăi, dă-mi un semn și facem asta împreună.