Toboganul lui Winnie sau despre optimism

Dragul meu,

Sunt 28 de zile de când ai piciorul în ghips. Și mai urmează încă atâtea zile. M-ai întrebat atunci când ți s-a rupt tibia de ce?.

Ai căutat toate explicațiile raționale uimindu-ne cu gândurile tale de la nici 5 ani: poziția pe sanie, viteza, faptul că erai cu un adult pe sanie care cântărește mult etc. Și te-ai tot gândit și m-ai tot întrebat de ce.

-Probabil avem niște lecții de învâțat din toată experiența aceasta, ți-am răspuns.

-Ce lecții?!m-ai întrebat cu un amestec de curiozitate, frustrare, supărare și nerăbdare.

-De exemplu, lecția răbdării, am continuat gândindu-mă și eu la toate acele de ce-uri.

-Nu vreau lecția răbdării! Nu vreau răbdare! mi-ai zis furios.

În mintea mea, mă gândeam că e o oportunitate unică de a-ți transmite și lecția optimisului. Dar nu ți-am mai spus gândul meu. M-am gândit doar să fiu optimistă, să văd jumătatea plină a paharului. Și adevărul e că deși am o listă lungă de treburi de făcut, simțeam nevoia să petrec mai mult timp cu tine. Simțeam nevoia să avem timp pe îndelete. Fără grabă, fără trebuie, fără nimic altceva decât noi.

Nu știu în relația noastră cine cui dă lecții, cine pe cine învață. Simt constant că eu învăț mai multe și primesc mai multe lecții de la voi, copiii mei.

Și m-am gândit să îți scriu aici câteva vorbe pentru că atunci când tu o să ai vârsta mea și vei avea nevoie de niște lecții, ai putea învăța de la copilul minunat care ești astăzi. Speranța mea e să îți păstrezi mereu spiritul viu de astăzi, dar nu știu ce ne va mai aduce viața.

Așadar, dragul meu, m-ai învățat lecția optimismului:

– când ai făcut din picioarele mele un munte pe care s-a desfășurat o cursă cu mașinuț; picioarele mele erau lângă tine în pat unde stăteam amândoi pentru că nu aveai voie să calci pe piciorul tău.

-când ai intrat sub plapumă și ai inițiat o căutare de fantome haioase.

– când te-ai jucat cu balonul și ai alergat după el de parcă aveai 7 picioare bune, nu unul. Ai alergat ca o râmă, dar ai alergat.

-când ai inventat un dans din pat cu rostogoliri în toate direcțiile.

-când ai învățat să joci macaua atât de bine încât ne-ai învins pe toți și apoi ne-ai consolat.

-când mi-ai pupat piciorul meu drept sănătos așa cum te pup eu pe tine.

-când mi-ai dat un cap în față atunci când te chinuiai să adormi și m-ai invinețit, însă ai plâns pentru durerea mea, mi-ai luat capul între palmele tale mici și mi-ai zis: lasă, mami, o să treacă; uite, te pup acum și trece durerea; mă ierți, mami?

-când ai râs cu gura până la urechi și ai venit să te mai gâdil puțin să râzi și mai tare.

-când ai făcut o săritură pe fotoliul bunicii cu ghips cu tot.

-când ai învățat să te deplasezi singur prin toată casa, să te dai jos de pe paturi fără a pune piciorul în pământ și să mergi acolo unde ai nevoie, cu tot cu ghipsul în care nu aveai voie să calci.

-când în noaptea nr. 28 de când ai ghipsul și nu puteai dormi din cauza mâncărimii, ai transformat ghipsul în tobogan pentru Winnie. Și ai făcut din el o bucurie, un joc, o minune.

Pentru că asta esti tu: o minune.

Și sper ca niciodată să nu ai nevoie să citești undeva că ești o minune pentru că îți voi fi spus de prea multe ori ca să nu știi. Dar dacă vreodată ai nevoie, sper să găsești aceste vorbe scrise puțin după miezul nopții.

Îți mulțumesc!