Țip cu motiv

Mihai are primii lui dinți. 2 sus și 2 jos. De vreo săptamână exersează scrâșnitul din dinți. Pe creierul meu. Tot de atunci imi mușcă sfârcul și râde. Durerea mea îl distrează. Țip de durere si el râde și mai tare. Mă gândesc instantaneu la ce or zice vecinii de țipetele mele.  Ce probleme am și eu…  Rodul educației cu frica de gura lumii. Nu o agreez în mod rațional, dar e adânc înrădăcinată în mine.

Lui Mihai îi plac țipetele mele. Altfel nu-mi explic de ce râde mai tare după ce le aude. Eu îl percep însă automat ca insensibil la durerea mea. Probabil exagerez. Când s-a născut era ziua lui John Rawls, unul din gânditorii dragi mie pe care îl asociez cu concepte precum dreptatea și empatia, valori pe care vreau să le transmit copiilor mei. Mi-l imaginam pe Mihai ca pe cel mai blând băiețel pe care îl pot avea, incapabil să-mi muște sfârcurile.

Mă gândesc că țipetele mele pot fi pentru Mihai din aceeași categorie cu cântecele mele, cu claxonul mașinilor de pe stradă, cu cântecul păsărilor din parc.

Pe de altă parte, cred că aveam nevoie de niște țipete. De niște țipete terapeutice. Am adunat oboseală cât pentru mai multe vieți și uneori îmi vine să urlu. Am în subteranul meu niște urlete cât un munte pe care le contraatacă Maria când îmi spune spontan “Te iubesc, mami!” sau Mihai când zâmbește cu gura până la urechi și se chinuie să râdă.

Dar să mă apuc să țip prin casă aparent fără motiv  doar pentru a le da drumul nu e cea mai bună opțiune. Pentru că nu am nici o clipă singură și risc să sperii ființele cele mai dragi.

O fi intuit bietul Mihai că am nevoie să țip cu motiv și de aia mușcă. De altfel el e cel mai blând copil din lume.

24 septembrie 2014- Mihai, 7 luni