
Teamă sau iubire?
Deși mi-am propus să ies măcar o dată pe săptămână singură sau cu prietenii, nu reușesc.
Ceva se întâmplă cu a mea Teodora. O simt geloasă, posesiva și ușor agresivă în limbaj.
“Al meuuu” cu siguranță îl aude și vecina căruia nu mai știu ce să îi răspund la întrebarea “de ce plânge?”
E o doamna așa drăguță și de fiecare dată încearcă să înțeleagă.
Sincer îi spun că sunt momente când nici eu nu mai înțeleg.
Mă întreb de unde a pornit totul. Încerc să rememorez toate etapele. Poate am sărit peste ceva. Poate am țipat, poate am speriat-o. Poate cineva i-a spus că e fata mare și trebuie să mă lase.
Oricare ar fi cauza, ceva o doare. Am impresia că suferă. Deși are atenția ambilor părinți. Seara numai râsetele ei se aud. Până la un moment dat. Când aud. Eu fiind plecata la baie:
-“Mama? Unde e mama? Vreau la mama!”
Și îi văd disperarea în ochi, glas și liniștea când descoperă ca sunt în casă.
Am zis că e obosită, cu siguranță a fost un moment.
Am început să mă gândesc mai mult când a refuzat să mai doarmă cu tati. De la nașterea lui Victor, ea dormea cu el în dormitor. Și fără să se schimbe ceva a decis să doarmă cu mine și Victor. Deși acesta se mai trezește noaptea, uneori plânge. Nu vrea să renunțe la această idee. “Dorm cu mami”. Îi explic că ar dormi mai bine alături de tati. Nu și nu. Nu mai insist.
Pe lângă această schimbare, a început ușor, ușor să devină posesivă. Cum îl luam în brațe pe Victor, atunci vroia și ea. Și nu oricum. Să îl las jos și doar ea să mă îmbrățișeze. Nu vreți să știți la câte crize am asistat pornind de la acest motiv. Pentru că dimineață se trezesc în același timp. Cum deschidea ochii-“vreau brațe “. Și vroiam să îl iau pe Victor să îl schimb, să începem ziua cu zâmbete nu cu lacrimi.
Dacă îl alăptam pe Victor, începea cea mai urâtă criză:
-“ Vreau și eu pic de tztza!”
-“ Nu pot, nu mai pot. Te înțeleg că te doare să îl vezi pe Victor mâncând, dar el acum are nevoie de mai multă energie. Plus durerile de dinți îl fac să își dorească mai mult. Știi prea bine. Și tu făceai la fel.”
-“ Ba poți! Vreau și eu”
Când pare să înțeleagă și nu mai insistă, spune:
-“Vreau brațe”!
Dacă acceptă să stea pe jumătate din mine, cealaltă fiind ocupată de Victor este bine. Sunt momente când nu îl acceptă și se dezlănțuie. Țipete, lacrimi, trânteli.
Și eu nu știu ce să fac. Sunt singură. Dacă îl las pe Victor jos, începe să plângă. Dacă nu o iau în brațe, nu renunță prea ușor. Insist să vină la mine că pot să îi țin pe amândoi. II reamintesc și nevoile lui Victor, în același timp punând accent și pe dorința ei.
Nu e ușor. Și nu pentru ca sunt singură. Se întâmplă crize și în preajma tatălui. Dar sunt situații când efectiv vor amândoi DOAR la mine în brațe. Separat, nu împreună.
M-am mirat, pentru că de câteva luni îl accepta pe Victor. Chiar îmi spunea să îi țin pe amândoi în brațe.
Un alt aspect care mă întristează este dorința ei de a fi doar cu mine oriunde merg. Indiferent de locație și situație:
-“ Vreau și eu la baie”;
-“Vreau și eu la doctor”(când am auzit asta, am înțeles că nu mai am nici o șansă. Ce copil preferă să meargă la doctor?)”.
Am ajuns să merg cu ea la ședințele de recuperare a mâinii fracturate. Deși se plictisea groaznic. Sub nicio formă nu a vrut să rămână acasă.
În alte momente nici Radu nu o înțelege. Am profitat de faptul ca le făcea baie la amândoi și am decis să merg până la un supermarket. La scurt timp, din senin, a dorit să iasă din cadă și tot spunea “vreau la mama”. Deși i -a explicat, nu s-a liniștit până când nu am intrat în casă.
În permanență mă urmărește, mă strigă dacă nu sunt în aria ei vizuală.
Nu știu dacă există teama de separare la 3 ani, sau care e adevărata cauza a comportamentului ei.
Poate e de la înțarcarea blândă începută de câteva luni. Deși începutul a fost surprinzător de bun. Cu multe înțelegeri din partea ei. În prezent iar a revenit la solicitări de fiecare dată când Victor este în plină acțiune.
Îmi imaginez că nu îi este ușor să fie refuzată și altcineva să profite la maxim. Mă pun în situația ei și nu e prea comod. Dar mă gândesc și la mine. Și am ajuns la saturație. Tot speram la o auto încărcare. Am ajuns să cred că nu există. Tandemul nu este ușor.
Totuși am ales varianta blândă și am sperat că mă va ajuta și ea. Dar ceva se întâmplă în sufletul ei. O întreb mereu. De ce e supărată. De ce nu poate rămâne doar cu tati. Răspunsurile oferite de ea nu mă ajută să identific realul motiv care stă la baza schimbării de comportament.
Pentru că a devenit așa de posesiva încât am impresia că mă sufocă. Uneori îi spun că m-am săturat de atâtea crize. Plâns. Lacrimi. Brațe. Și plângem amândouă. Și îi spun că îmi vine să plec departe. Și ea îmi răspunde-“vin și eu departe”. Și încep să râd. Râdem amândouă și ne îmbrățișam.
Când credeam că am înțelegere la Victor când vine vorba de ieșitul meu (doar al meu) din casă, mi s-a povestit cum mă așteaptă doar la ușă. Nu plânge. Este trist. Stă lipit de ușă. Se mai ridică și trage de clanță. Și oftează. Și mă așteaptă. . .
Nu vreau să aud că este vina mea. Doar a mea.
Mă uit la ei. Am doi copii sensibili, atașați, cu multă iubire. Eu gândesc pozitiv. Este doar o etapă în viața lor. Când mă vor doar pentru ei.
Mai am 1 an când pot să le acord prezența mea nonstop. Sper în acest an să se desprindă ușor și voit de mine,fără să fie afectați emoțional.
Eu sunt mereu cu voi, chiar și când nu mă vedeți!
Le spun zilnic.
Sunt în inima voastră. Pune mâna și mă vei simți și dorul Îți va trece.
Este durere sau iubire prea profundă? Oare ce este?
Corina
Citește și Pe cine are mami în brațe?
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
One Comment