Revolta cutiilor de carton

Lucrez la tot felul de povești, inspirată de desenele unor oameni extrem de talentați. Aseară am primit niște desene frumoase de la Violeta, așa că am scris o parte dintr-o poveste la care voi lucra cu ea. Maria l-a văzut pe domnul simpatic cu pălărie și a exclamat cu entuziasm:

– Îmi place! Să-i facem o poveste!

– Îi facem, puiule! Cum crezi că îl cheamă?

– Billy!

Bineînțeles că a încântat-o și pisicuța, așa că de dimineață m-am pus pe scris.

Orice sugestie e binevenită. Eu și Violeta suntem foarte entuziasmate de proiectul acesta.

Revolta cutiilor de carton

Matei este în primul lui an de școală. Îi place să joace fotbal și să facă curse de mașini cu vecinii din bloc. Când primește o mașină nouă o strânge în brațe de parcă ar fi o ființă umană.  O scoate repede din cutie, aruncă cutia prin casă și începe să o analizeze din toate părțile. Ce fel de roți are, ce motor, ce siglă, o roagă pe mama să caute pe internet informații despre mașinile adevărate de aceeași marcă. Vrea să știe cine a produs mașina, când a apărut prima dată pe piață, din ce țară e, câte mașini se vând ca aceea în întreaga lume, cât costă o mașină din aceea adevărată, câți ani ar trebui să muncească mama sa pentru a cumpăra una adevărată, ce dotări are, cât este de sigură, dacă clienții care cumpără sunt mulțumiți, ce calificative primește la testele specializate, care sunt principalii concurenți ai săi, cât combustibil consumă la 100 de kilometri, cât de tare poluează, ce fel de cutie de viteze are, câți cai putere, ce fel de sistem de tracțiune are. Mama sa e mereu uimită de avalanșa de întrebări pe care o primește, așa că a ajuns ea însăși să studieze în timpul liber despre caracteristicile autoturismelor.

Dacă acum câțiva ani pentru ea mașinile se împărțeau în mari și mici sau în roșii, galbene, verzi, albastre și așa mai departe, acum a ajuns să știe atâtea informații încât uneori oamenii din parc cred că ar fi mecanic auto sau dealer de mașini când o aud vorbind cu Matei.

Pe când avea vreo 3 ani Matei o întreba de ce mașinile au cai putere și nu măgari putere sau vaci putere sau tauri putere. Sau de ce mașinile au doar roți rotunde și nu și roți pătrate, dreptunghiulare sau triunghiulare. Sau de ce mașinile nu merg și ele pe șina de tramvai care e liberă și să ajungă mai repede acasă. Sau de ce unele mașini merg mai rapid decât celelalte. Sau de ce o mașină are nevoie de un schimbător de viteze. Sau de ce mașinile nu zboară și ele pe deasupra blocurilor unde este mai mult loc și deseori stau blocate în trafic. Mama lui a rămas uneori fără răspuns și a început să citească pe wikipedia.

În camera sa și nu numai acolo Matei are un adevărat parc auto. Mașini de toate felurile. Mai mari sau mai mici, cu telecomandă sau fără, din lemn, plastic sau alte materiale. Piste, autostrăzi suspendate.

Dar povestea aceasta nu este despre mașinile lui Matei, nici despre Matei și nici despre mama sa, ci despre ceva ce Matei aproape nu știe că ar exista.

Este o poveste despre  mine, cutia în care Matei a primit ultima sa mașină. Și despre toate suratele mele, cutii care am ajuns în casa lui Matei. Să tot fim vreo 300. Sau poate chiar mai multe.

Ei bine, atunci când Matei a primit ultimul model de Dacia Duster care era în interiorul meu, ochii i s-au mărit în orbite și prin mintea lui treceau o mulțime de întrebări despre mașina cea nouă. M-a rupt în câteva secunde, aproape hipnotizat de conținutul meu, m-a aruncat într-un colț și a început joaca cu noua sa prietenă pe patru roți.

Am ajuns apoi la coșul de gunoi din bucătărie și peste mine au căzut tot felul de resturi sau mizerii cum ar fi restul de lapte rămas de cu o seară înainte pe masă în bucătărie și care se stricase, scamele și mizeriile scoase din sacul de la aspirator, ultima lingură de dulceață din borcan care prinsese o crustă de mucegai, scutecul plin de materii fecale al Oliviei, sora lui mai mică și nu vă mai spun câte și mai câte pentru că nici nu vreau să îmi mai amintesc.

Îmi amintesc ziua în care am plecat din fabrica de jucării. Eram atât de entuziasmată că voi ajunge în mâinile unui copil. Auzisem mereu despre copii că ar fi creativi, curioși, inventivi și veseli și visam cum o să aud în loc de zgomotul sacadat din fabrică numai râsete de copil. Mă gândeam cu emoție cum voi fi primită în brațele unui copil, cum mă va deschide frumos, cum mă va așeza în colțul lui preferat din casă și cum mă va transforma într-un garaj pentru noua lui mașină. Un garaj colorat, pe care îl va desena sau picta frumos. Și cum mă voi transforma dintr-o banală cutie de carton maro într-o operă de artă. Mă vedeam, în vis, locul unor picturi murale cu pisici și căței sau cu buburuze și greieri pe o iarbă verde. Mă gândeam cum o să mă gâdile pensonul cu culoare turcoaz ca cerul dintr-o toamnă rece și mă umpleam de fericire. Nu vă imaginați cum e să fii doar maro pe dinăuntru.  

În schimb, când Matei m-a luat în mâinile sale nu am simțit nicio mângâiere, nicio tresărire, ci m-am simțit sfâșiată ca de niște colți de leu, ruptă și aruncată de parcă aș fi fost ceva total inutil. Sunt sigură că dacă eram o cutie goală Matei nici măcar nu m-ar fi văzut. Nici măcar nu m-ar fi atins.

Ei bine, după ce s-a umplut coșul de gunoi am ajuns la tomberonul cel mare. Nu vă spun cu câte resturi și mizerii m-am întâlnit acolo.

Singura consolare a fost că m-am întâlnit și cu alte surate de-ale mele, cutii, aruncate tot de Matei. Fusese ziua lui și toți prietenii, bunicii, rudele îi aduseseră  în dar câte o mașină nouă.

La început am plâns! Am plâns și eu și suratele celelalte, ne-am consolat reciproc. M-au ajutat să mă dezlipesc de cotoarele de mere și cojile de portocale care începuseră deja să mucegăiască pe fața mea și apoi am început să le întreb cum au ajuns acolo.

Avuseseră și ele același traseu, aceeași soartă crudă.

• Eu visam să mă transform într-o fermă pentru animalele domestice cu care se joacă Olivia!
• Și eu visam să mă transform într-un pat pentru bebelușul pe care îl poartă Olivia în marsupiu.
• Eu visam să mă transform într-un robot care are grijă de oameni în vărstă.

Va urma!

Citește și Clara și florile de mac