Tată de poveste

Din fericire ma aflu printre mamicile norocoase, fiind sprijinita de un tatic implicat. Inca din timpul sarcinii banuiam ca Radu va fi un tatic devotat. Imediat ce am nascut, in spital, a fost alaturi de noi in tot acel timp, pana la externare. Desi dormea pe un fotoliu in salon, la orice scancet era in picioare, gata sa-l cuprinda in bratele sale pline de blandete si dragoste.

Ajunsi acasa si constientizand ca suntem singuri, fara asistente si medici care sa ne vina in ajutor, m-a paralizat o frica de necunoscut, de cea mai mare provocare a vietii, de mica fiinta din bratele noastre, de viata caruia eram raspunzatori. Ca niciodata, Tudor parca plangea mai mult,  mai isteric si  instant ma podideau lacrimile plangand in tandem la tati in brate. Ma simteam de parca am fi fost abandonati intr-o barca in mijlocul marii si trebuia sa gasim o solutie pentru supravietuire. Radu era colacul meu de salvare de care ma agatam strans si repetam incontinuu: “te iubesc, te iubesc, te iubesc…”

Dupa vreo doua saptamani in care am fost mai mult de decor, pentru ca in afara de alaptat nu prea ma regaseam langa micutul “urlatel”, dorit foarte mult de altfel, am inceput sa accept vorba mamei, “copiii mai si plang” si sa ma bucur de acest minunat dar oferit de Divinitate chiar daca este el mai galagios. Nu in ultimul rand sa îi multumesc zilnic pentru minunatul sot si pentru faptul ca el este mereu la “apel” fara sa schiteze vreun semn de dezertare.

Nici nu stiu cand au trecut aproape 14 luni de devotament patern, daruire sesizata chiar si de cei din jur. Pentru mine e clar, exista acea chimie magica intre ei. Nu ma mira ca Tudor a zis prima data “tata” si il turuie mai mereu, “mama” spunand doar la nevoie. Nu ma mira ca atunci cand raman amandoi “ca baietii” si imi fac aparitia dupa cateva ore, e ca si cum nici nu as fi lipsit din peisaj.

Lucrurile nu stau insa la fel cand vine vorba de lipsa lui tati; inca de la auzul cheii in usa, sare ca ars si cu ochii cautatori de iubire, alearga in bratele lui. Da, e tătuțul lui, cel care ii spala dimineata manutele si fatuca, cel pe care abia il asteapta de la serviciu ca sa zdrangane impreuna chitara, sa il hraneasca, cel cu care se joaca de-a v-ati ascunselea printre asternuturi, seara dupa baita.

Recent am mers la medic cu Tudor,  iar de aceasta data tati nu ne-a putut insoti. Ajunsa in cabinet ma simteam cazuta parca de pe alta planeta. Fastacita, incerc sa fac ce imi cere doctorita si sa ma justific in acelasi timp pentru neindemanarea mea

-”Sotul nu a putut veni azi cu noi” la care ea, cu o privire ce imi urmarea fiecare miscare

–“Vad!”.

Mi s-a parut un cuvant atat de lung,  si care probabil a lasat loc de interpretari. Ies nedumerita si usor iritata.

“Oare crede ca nu sunt in stare sa ma descurc si fara el? Da, doamna doctor, sigur ca ma descurc, dar amandoi functionam cel mai bine, ca o “mana intr-o manusa””.

Andreea

Citește și Tatăl statistic și tatăl din viața noastră

Trimite și articolul tău cu tatăl de poveste al copiilor tăi sau încurajează-l chiar pe el să scrie despre experiența paternității.

Așteptăm poveștile la crestemoameni@gmail.com