10 mai 2015

Sertarele regretelor

Dacă regretele mele de când sunt mamă ar fi strânse și organizate pe sertare – primul an de viață, al doilea și tot așa până în prezent, conținutul primului sertar ar da p-afară. Acolo-s aproape toate. Amintiri pe care le vreau adânc îngropate, momente pe care aș vrea să le uit.
Nu mă înțelegeți greșit. Am avut o sarcină de invidiat. Mai puțin primele trei luni din care-mi amintesc doar o continuă stare de rău, restul de șase au mers ca la carte. Nu m-am îngrășat excesiv, nu am avut nici un fel de problemă de sănătate. Copilul s-a născut natural, la termen, în grafic.

Primele zile au fost grele. Privind în urmă, cinci ani mai târziu, îmi dau seama că o clinică privată și de top nu înseamnă de fapt nimic fără un personal educat.

Nu știam mare lucru despre alăptare. Mama nu ne alăptase nici pe mine nici pe soră-mea, soacră-mea îmi spunea că e suficient dacă alăptez șase luni, internetul era plin de informații și teorii din sfera unui attachment parenting extremist și care mie nu mi se așezau la suflet nicicum.

Privind în urmă îmi dau seama că nu am știut unde să caut. Aveam aproape doar oameni care au crescut și ne-au crescut altfel, departe de mine gândul de a le judeca sau a le arunca vina. Eram obosită. Auzeam doar că trebuie să-i fac un program, să măsor cantitatea de lapte mâncată, să-l cântăresc.

La spital, după două zile asistenta mi-a spus că micuțul meu plânge tot timpul de foame și că ăsta-i semn că e nevoie de completare. Am ascultat-o, cu siguranță știe mai bine, m-am gândit. Pe când a apărut moașa, răul fusese făcut. A încercat să îndrepte păcatul, mi-a prescris ceaiuri care să mă ajute, să am lapte, mi-a explicat, mi-a arătat. După primele zile acasă, mi-am dat seama că durerile nașterii au fost nimic pe lângă ce treceam în timp ce mă chinuiam să-l alăptez pe micuț. Așa că am cumpărat o pompă. Electrică, scumpă ca naiba, privind acum în urmă – absolut inutilă și care mă făcea să mă urăsc. Și să mă simt, da, ce urât spus, ca o vacă. Ei și ăsta a fost începutul a șase luni urâte.
Aveam o agendă în care notam tot. Pentru masa de la 6 dimineața, eu mă trezeam la 5. La muls. Îi dădeam din sticlă cantitatea pe care trebuia să o mănânce. Conform graficelor. Asta dura cam jumătate de oră. Deja eram trează de o oră și jumătate. Dura încă o jumătate de oră ținutul în brațe după masă. Două ore. El adormea la 7, eu la 8 începeam pregătirea pentru masa de la 9. Din trei în trei ore, inclusiv noaptea. O lună, două, trei. Lungi luni. Recunosc, a fost foarte ușor să intrăm într-un program din ăsta – după cinci ani de viață cu Ionuț îmi dau seama că de fapt eu nu am avut nici o contribuție în a-i face program, pur și simplu, copilul meu e așa. Adoră rutina, programul exact, uneori mă mir de una singură observându-i fixațiile. Am început să mă relaxez nițel dar nu suficient. Obosită, Doamne, cât eram de obosită. Dar cică aș fi fost și mai obosită de nu avea program. Asta auzeam și mă ținea să merg mai departe. Eu de fapt eram odihnită, mai odihnită decât alte mame. O și credeam și-i convingeam pe toți de asta.

Și cât de altfel ar fi putut fi totul. Încet, încet, am ajuns într-un punct în care s-au întâlnit oboseala, frustrarea, nervii, ciuda, toate, toate la un loc și așteptam, vai, cum așteptam să termin cele șase luni ca să pot să redevin eu.
Ăsta-i regretul care umple un sertar întreg. Care încă mă urmărește. Că am lăsat obsesia mea de control să-mi strice niște momente pe care probabil nu le voi mai trăi vreodată. Că am ascultat de alții și nu mi-am ascultat instinctul. Că nu am dat drumul unui lucru natural să fie natural ci l-am forțat și s-a întors înzecit împotriva-mi. Cu un sertar mare și neîncăpător, plin ochi de regrete.