3 săptămâni fără somnul de prânz

3 săptămâni fără somnul de prânz al Mariei. 3 săptămîni în care am mers să o aduc de la grădiniță, m-am chinuit 2 ore să îi țin în frâu entuziasmul revenirii acasă și dorința de a-l trezi pe Mihai, după care în formulă de trei, cu o Marie nedormită, m-am chinuit să închidem ziua pe zero. Fără ochi scoși, mușcături până la os, capete sparte de parchet. 3 saptamani cu 2 raceli usoare ale Mariei pe fond de oboseala acumulată, cu un guturai de o saptamana in contul lui Mihai, 2 raceli usoare la mine, una la tati, mult stres, multe strategii e adormit copiii eșuate.

De mult timp am impresia că ziua bună se cunoaște după somnul Mariei sau că timpul se măsoară între somnurile Mariei sau că țelul meu în viață e somnul Mariei.

Așa că după ce am petrecut zilnic cate 1,5 ore sau mai mult pentru a o adormi, m-am gândit acum vreo 3 săptămâni să încerc și altceva. Să mă așez pur simplu cu ea pe pat și să o las pe ea să aibă dorința de a dormi lângă mine. Am decis să fac asta pentru că ea imi spunea zilnic că nu vrea să doarmă la prânz, eu mă chinuiam cu adormitul 1,5 …chiar 2 ore, timp în care ba se trezea Mihai și începea să plângă și atunci mergeam amândouă la el dupa 1,5 ore de neadormit și mie îmi ieșea fum pe nări pentru că el voia brațe, țiți, ea geloasă voia să-i dea vreo 2 palme și așa debuta șederea în 3 de după amiază. De cele mai multe ori, aveam nevoia de a merge la baie sau de a bea un pahar cu apă, nevoi pe care ajungeam să mi le satisfac abia seara pe la ora 19.  O combinație ciudată între deshidratare și vezica plină mă făcea să văd uneori mov în fața ochilor. Nu mai insist cu detalii, dar cumva maratonul ăsta de mers la grădiniță de pe la 12, ajuns acasă la 13:30, căutat somnul vreo 2 ore și distracție în 3 până seara mi-a pus capac. Așa că ajunsesem la condiționări. Îi spuneam Mariei că dacă nu vrea să doarmă cu mine o chem pe Flori (bona ei care acum stă cu Mihai) să doarmă cu ea. Începea cu un semi-plânset sau criză în toată regula, cu urlete:

– Nu vreeaaaau cu Flori!

– Bine, atunci hai cu mami!  Haide să dormim!

– Nu vreau cu maaaaaami! (a se citi nu vreau să dorm)

– Bine, atunci vine Flori!

– Nu vreeaaaau cu Flori!

Știu că sunt nocive condiționările, dar efectiv nu mai știam ce să fac. Înainte de cele 3 săptămâni fără somn, aveam 4 zile pe săptămână fără somn și 3 zile în care adormea după 1,5-2 ore. Ore în care neuronii mei mureau unul câte unul, fiind cu o ureche în camera cealaltă la fratele ei ce putea să se trezească oricând.

Așa că am zis să încerc să îi ascult dorința. M-am gândit că de fapt, cine știe, poate ea nu mai are nevoie de somn, iar eu insist aiurea, doar pentru a-mi satisface eu niste nevoi în alea 2 ore pe care le-ar dormi ea.

În plus nici nu înțelegeam (și nici acum nu înțeleg) care sunt motivele lipsei ei de somn.

Suspectam cel puțin 4 variante:

– nevoia ei de a petrece timp doar cu mine imediat după grădiniță; altfel ar fi trecut din grădiniță, în somn și apoi în timp în trei;

-nevoia ei de joacă, de cunoaștere; îmi tot spunea… eu nu vreau să dorm, eu vreau să mă joc;

– posibilitatea ca drumul de la grădiniță urmat de rutina de somn să îi întârzie somnul încât efectiv să nu-i mai vină;

-posibilitatea să fi ajuns la vârsta la care nu mai are nevoie de somnul de prânz.

Putea să fie oricare dintre ele sau alte variante sau o combinație între ele.

Cert e că la grădiniță refuză să doarmă și le spune asta doamnelor educatoare fără să fie întrebată. În ultima săptămână zilnic, imediat ce vine ora de masă.

La început s-a dat jos din pat ușor nesigură. Parcă nu-i venea să creadă că nu TREBUIE să doarmă. A început să construiască cu lego sau să răsfoiască cărti și să recite textele știute pe de rost. Apoi și-a dat seama că e plictisitor să se joace singură și a încercat să mă atragă în jocul ei. Mi-a deschis ochii cu degetele , a tras de mine, am rămas neclintită în ideea că e ora de somn și eu am nevoie de odihnă. Așa că a scos artileria grea. A ieșit din cameră și a mers direct la Mihai să-l trezească. Și l-a trezit.

Când reușeam să o prind înainte să intre în camera în care dormea el, începea să țipe pentru a-l trezi.

Așa că am fost nevoită să mă adaptez și să răspund chemării ei de a mă juca cu ea. Pentru a nu-i da impresia că răspund la șantaj, în zilele următoare în momentul în care a început joaca am venit din proprie inițiativă să mă joc cu ea. De parcă nici nu fusese vreodată vorba că e ora de somn.

Am încercat două zile și cu ceai de tei, doar doar o ia somnul. Nu numai că n-a reușit strategia, ba chiar a mers de vreo 3 -4 ori la baie în intervalul pentru somn până i-a sărit de tot orice urmă de somn. Nu vă ascund că în străfundurile gândurilor mele visam la somnifere pentru copii.

Tot încercând să identific cauza, am rugat persoanele apropiate să mai vorbească cu ea pe această temă.

În una din zile a vorbit cu prietena ei, Flori. Maria e foarte atașată de Flori, așa că știam că ea poate obține un răspuns valid cu întrebările potrivite.

– De ce nu vrei Marie să dormi la prânz? a întrebat-o Flori

-Pentru că nu sunt obligată!

– Și cine ar trebui să te oblige?

-Mami și  tati!

Mda, ciudat răspuns, îmi zic. Nici nu știu de unde o fi scos cuvântul obligat. Am folosit tot felul de sinonime în incercarea mea de a impune niste limite, dar obligat nu-mi sună foarte prietenos, așa că l-am evitat.

Așa că acum 3 zile (după bilanțul păgubos despre care povesteam la început cu răceli etc) am zis hai să o fac și pe asta. Să fiu foarte fermă. Ora de somn e ora de somn. Punct. I-am explicat că atâta timp cât e ora de somn o rog să stea pe pat cu mine, să nu se dea jos, să încerce să adoarmă, să se odihnească puțin chiar dacă nu poate dormi, așa cum zice ea. Așa că a început să mă încerce, ca de fiecare dată, să vadă dacă limita impusă e fermă și dacă poate/ cum poate să o încalce.

A coborât de pe pat de vreo 30 de ori în decursul unei ore și jumătate. Nu știu exact ce a vrut cu asta. Cert e că ea cobora, iar eu o luam în brațe și o așezam în pat. Ea se zbătea ca un pește pe uscat în brațele mele și îmi striga cu plânset:

– Nu vreaaaaaaaau să dorm!

Nu apucam îi spun de fiecare dată toate textele pregătite: că știu, că o înțeleg, că știu că ar vrea să se joace, dar asta e …e ora de odihnă, că odihna îi face bine, că dacă ne odihnim suntem mai sănătoși, mai calmi, mai veseli, mai în putere, că la trezire o duce tati în parc cu bicicleta, că tati nu o poate lua în parc dacă nu doarme pentru că adoarme pe bicicletă și se teme pentru siguranța ei.

Vorbeam cât puteam, calm, ferm și cald, dar de cele mai multe ori nu mă auzea, își auzea doar strigătul ei plângător:

– Nu vreaaaaaaaau să dorm!

– Bine, puiule! îi spun ținând-o în brațe ca pe un bebeluș!

– Nu vreaaaaaaaaaaaaaaau! Nu vreaaaaaaaaaaaaaaau! (se zbate într-un tantrum) Nu-l vreaaaaauuuuuuu pe Mihăiță! Nu-l vreauuuuuuu! Nu-l vreaaaaauuuuuuu pe Mihăiță pentru că mă pișcă!

-Îmi pare rău puiulie! Știu că nu te simți bine să fii pișcată. Nici mie nu-mi place. (îi spun în timp ce o mângâi și o țin în brațe)

Se calmează. Își trage lacrimi și muci.

– Mami, am plâns pentru Mihăiță! (a se citi din cauză că sunt geloasă pe Mihăiță)

-Bine, puiule! te-ai descărcat! Te-ai mai liniștit!

– Am plâns pentru Mihăiță, mami!

– Bine puiule!

Se așează relaxată pe mine, se uită lung în tavan, corpul i se destinde din strânsoarea furiei. Închide ochii și adoarme liniștită. Stau cu ea până sunt sigură că doarme, mă sustrag subtil de sub ea. Plec spre el. Parcă mi-a știut disperarea s-o adorm pe soră-sa pentru că deși îi trecuse ora de trezire și stăteam lipită de el pentru a-i fi aproape și pentru a nu o trezi acum el pe ea, a mai dormit vreo 30 de minute și mi-a lăsat timp de savurat victoria.

Nu știu de ce nu doarme Maria, câte or fi în capul ei mic cu un milion de antene. Cert e că sigur e legat de imensa ei gelozie față de el.  Partea bună e că dacă reușește să adoarmă, la trezire este foarte blândă, zâmbitoare și drăgăstoasă față de el. Vine la el cu o stare de bine care îl binedispune și pe el.

– L-am făcut să zâmbească, mami! Uite, eu l-am făcut să zâmbească pe Mihăiță! îmi spune cu o bucurie sinceră și mărinimoasă.

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citește și Te iubesc pentru că… NU TREBUIE