Scurtă dimineață cu zâmbete, pârțuri, caca și râs

Avertisment! Este o poveste haioasă cu pârțuri și caca inventată de o fetiță de 4,4 ani și mama ei care a dat în mintea copiilor, așa că dacă considerați că vă veți îngrețoșa e bine să închideți repede pagina.

Acum câteva luni, Cristina m-a invitat să contribui la Ghidul dimineților cu zâmbet, un proiect frumos care pledează pentru conectare cu copiii încă de la prima oră dimineața, înainte de a galopa spre grădiniță, creșă, școală. Din păcate nu prea am avut cu ce să contribuie, eu nefiind o persoană prea veselă dimineața. Iar Maria mea ar dormi încă 20 de ore dacă ar ști că așa scapă de grădiniță. Așa că de fiecare dată trebuie să găsesc metode să o trezesc. Uneori nu-mi este ușor, mai ales dacă m-am culcat la ora 3 și tati îmi dă trezirea mie cu textul: Haide, trezește-te pentru că trebuie să o trezești pe Maria. Așa că devin deodată stresată și ca un zombie buimac, merg la baie clătinându-mă și mă gândesc oare cum să o mai trezesc să nu se lase cu urlete.

Apoi, am mai văzut un film cu Mirela Rețegan, o mamă matură și zurli în același timp, care povestea despre cum se maimuțărea ea diferit în fiecare dimineață. Cele câteva minute cu Mirela au fost inspiraționale și deși mi-am propus de atunci ca fiecare dimineață să fie un show al trezirii, n-am reușit decât de vreo câteva ori. Dar azi mi-a reușit din plin și mi-a dat încredere că voi reuși mai des.

Iată cum fu. Am pornit folosind atu-ul zilei. Era zi scurtă la grădiniță pentru ea. O iau azi la ora 13 și facem diverse împreună. Așa că atunci când am simțit că mă aude am început să întreb repetat și cu entuziasm:

Pe cine iau eu azi la ora 1 de la grădiniță?

În timpul ăsta o tot mângâiam și ea zâmbea, gata, gata să pufnească în râs. M-am așezat apoi lângă ea în pat, la orizontală și i-am zis:

-Știi ce fac eu acum?

Nu mi-a răspuns. Când intră într-un rol, oricare ar fi el, nu se pierde. Dacă era copilul dormind, se ținea de rolul copilului dormind. Dar asta însemna și că n-o impresionasem cu nimic.

– Îmi fac provizii de zâmbete, îi zic în continuare gândindu-mă la proviziile șoricelui Frederick, proaspăt în mintea mea. Adun multe zâmbete de la tine și le strâng pentru când ești la grădiniță. Mai scot câte un zâmbet de la tine când lucrez și mai zâmbesc și eu.

Producția de zâmbete a crescut. Dar încă liniște.

-Ia să văd, îmi dai vreo 10 zâmbete sau o sută?

-O mie! îmi răspunde zâmbind.

-Dar eu vreau un milion!

-Adică foarte foarte multe?

-Da, foarte, foarte, foarte foarte multe?

-Și ce faci cu ele?

-Le mănânc! în timp ce o pup cu drag pe obraji, nas și pe zâmbete.

Vreau să o și îmbrac între timp (da, dimineața nu se îmbracă mereu singură, deși poate face de mult timp asta, dar se pare că ea se simte conectată dacă o îmbrac eu, iar eu călare pe situație :))). Observ că perechea de chiloți pe care o luasem din dulap are o mică găurică, dar era ultima curată (azi e zi de spălat rufe), în rest are doar mulți boxeri care i-au plăcut o perioadă dar acum nu-i mai vrea. Încerc să o conving să ia o pereche de boxeri.

– Uuuuff, chiloții aceștia mov au o gaură de parcă au fost roși de un șoricel, ce buni ar fi niște boxeri călduroși în loc.

Între timp dă niște pârțuri!

– Aoleu, eu vreaaaau zâmbete, nu vreau pârțuri! Vai, vai, nasul meu! Ce mă fac, îmi cade nasul!

Hohote de râs!

-Vreau un milion de zâmbete, nu un milion de pârțuri!

-Ba nu, ba nu…un milion de pârțuri!

-Vai, trebuie să luăm repede niște boxeri. Prin chiloții ăștia cu găurică o să iasă pârțurile afară și o să mă sufoc. Îmi cade nasul.

-Nu, îi vreau pe aceștia la grădiniță! Să dau multe pârțuri, să iasă prin gaură și să miroasă doamna educatoare!

-Uff, biata doamna educatoare! Mai bine dă-mi niște zâmbete decât pârțuri! Ia să văd ai un zâmbet cu gust? Sau cu miros?

– Am un zâmbet cu caca și care miroase urât.

-Uff, păi ce să fac cu el?

-Să-l arunci în patul de sus (avem pat etajat) și când cade să îți cadă în gură și să-l mănânci! (hohote de râs)

-Scârbos, nu pot să mănânc un zâmbet cu caca!

-Am un zâmbet cu salată!

-Și ce să fac cu el?

-Să-l mănânci!

-Dar e bun?

-E foarte sănătos!

-Și ce mai ai?

-Am un zâmbet cu ciocolată!

-Și e bun?

-Da, e făcută în casă!

-Are zahăr?

-Nu! E cu….miere!

– Bine, măi ciocolată, hai să punem și pantalonii.

-Eu nu sunt ciocolată!

-Dar ce ești? Fabrica de ciocolată?

-Nu, fabrica de mâncare! Și de oameni și de animale!

-Și cum fabrici tu oamenii și animalele?

-Păi vin ele la mine! … Ba nu, sunt un cățel.

-Tati, avem un cățel gata îmbrăcat de grădiniță! (Evrika, 15 minute durase totul) Cățelul ăsta vrea să meargă într-o aventură să descopere lumea. Și la ora 1 îl iau la joacă.

A ieșit pe ușă cu zâmbetul pe buze, după ce m-a îmbrățișat strâns. Ieri ieșise pe ușă după urlete și plânsete. E supărată ca ea merge la grădiniță și Mihai e răcit și rămâne acasă, așa că a făcut tot felul de jocuri imposibile cu noi. Ne-a adus la limită. E adevărat că poate nici nu găsisem strategia potrivită și eram sătulă de protestele ei. Acum m-am concentrat însă pe ceea ce avea ea nevoie și mai puțin pe frustrarea mea.

Despre puterea pârțurilor și a discuțiilor despre ele, acum ceva vreme doar bănuiam. După ce am citit cartea Te iubesc, orice culoare ai avea! în fața a peste 1000 de copii și i-am văzut cum râd cu poftă la final când le explic jocul iubirii necondiționate cu declarații precum Te iubesc, oricâte pârțuri ai da după ciorba de fasole,  pot spune cu mâna pe inimă bine că există pârțurile, altfel ar fi trebuit inventate. Acest articol este despre puterea vindecătoare a pârțurilor, despre râs în hohote și despre conectare.

P.S. Mamă, nu trebuie să-mi trimiți bani să îi cumpăr chiloți Mariei. Are vreo 20 de perechi plus 10 de boxeri :).

P.P.S. Sper că aveți o dimineață cu zâmbete și unul vine de la noi 🙂