De ce-am rupt cartea?

Aseară la culcare cu Maria (2 ani și 6 luni). Citim a 1037-a oară povestea cu Bobiță, Buburuză, cireșele, prietenia, curcubeul, tortul. N-are chef de culcare, așa că după ce terminăm cartea deschide la o pagină cu cireașa și îmi spune cu cel mai dulce glas:

• Vrea și eu cireșe, te rog frumos! Vrei să îmi dai?

Mda…a scos toată artileria grea. Privirea de pisică în ploaie, vorbe mieroase, cuvintele magice.

• Sigur că aș vrea să-ți dau, dar uite că nu am de unde. La noi e iarnă și cireșele se coc vara. Nu am cireșe!
• E vară!
• E iarnă, iubito!
• E vară aici!

Îmi ia mâna, o pune peste cireașa din carte și îmi spune:

• Ia cu mânuța ta cireașa aceasta de la Buburuză și dă-mi-o s-o mănânc, te rog.

(Dăm cu toată metoda Montessori de pământ sau mai salvez ceva?)

Pun degetul pe cireașă, o apuc între 2 degete, i-o duc la gură, o mănâncă, se arată bucuroasă, mestecă, se șterge la gură și mai vrea una și încă una și încă una.

I le dau pe toate în timp ce accentuez că sunt cireșe imaginare și că în fotografie se vede una singură, iar noi am mâncat vreo 10. Nu pare să o deranjeze. Dacă tot sunt imaginare pot fi oricâte, pare să imi zică.

• Vreau s-o mănânc pe Buburuză!
• Cum așa?
• Vreau s-o mănânc pe Buburuză!
• Păi ea nu e de mâncare!
• Ne imaginăm doar, nu e adevărat! Vreau s-o mănânc pe Buburuză! Ia-o cu mânuța ta și da-mi-o să o mănânc, te rog! Ne imaginăm, mami! (are dese momente când se comportă ca un bebeluș: vrea să fie hrănită, stă în scoică, se îmbracă cu hainele lui Mihai etc; acum era unul din ele- vroia să fie hrănită)

O iau pe buburuză între cele 2 degete, i-o dau, o mănâncă. Același dialog când îl mănâncă pe Bobiță și apoi roaba.

Foto: În vizită la străbunica, în timp ce îi spunea pisicii: Te mănânc, măi pisică, măi!

Ca o paranteză, mi-e foarte clar că ea vrea să mănânce pisica, pe Bobiță and co de drag, pentru că așa a asociat ea dragostea cu mâncarea după frecvența momentelor în care a auzit: Te iubesc, nu mai pot de dragul tău, îmi vine să te mănânc!

Citește și Mami, tati, tacsu și cuscra

Cum să facă ea să nu se termine povestea și să nu ne culcăm?

Frunzărește cartea până ajunge la copertă și mă întreabă ce fac personajele cărții în toate imaginile de pe cele 2 coperți interioare.

• Ce fac aici Bobiță și buburuză?
• Îl plimbă pe Biluță cu căruciorul!
• Și unde îl duc?
• Nu știu!. Tu unde crezi?
• Acasă la Biluță!
• Da, așa e.

Și tot așa încă 15 minute despre toate scenele de pe copertă.Vine iar vorba despre Biluță (gâza de flori rătăcită în peștera întunecată și salvată de Bobiță and co.). E o poveste dintr-un alt volum pe care Maria l-a rupt într-o seară, grațios și tacticos, pagină cu pagină, în liniște și apoi n-a vrut să mai vorbim despre acest subiect.

Am povestit toată istoria în Lecțiile primite de la copii se transmit în moduri neașteptate

Am insistat vreo săptămână. O întrebam în fiecare zi calm și drăgăstos de ce a rupt cartea pentru că aș vrea și eu s-o înteleg. Nu răspundea nimic. Se uita fix în cartea pe care o citea atunci, nu ridica privirea la mine, tăcea câteva minute bune, după care schimba subiectul. Apoi din când în când, cam o dată pe săptămână, se uita la mine și mă întreba:

• De ce am rupt cartea?

Eu bucuroasă de fiecare dată cu gândul  că îmi va spune, reacționam prompt!

• Nu știu, Maria! Spune-mi tu! De ce ai rupt cartea?

Răspundea cu aceeași liniște, privire fixă în pământ sau la o carte. Voia doar să îmi amintească că a rupt cartea, că încă are supărarea de atunci, că încă nu vrea să ne spună motivul, deși noi îl știm.

Aseară m-a întrebat din nou:

• De ce-am rupt cartea cu Bobiță, Buburuză, cu Biluță și păianjenul din peșteră?
• Nu știu. De ce ai rupt-o?
• Pentru că tati nu a vrut s-o citească! Da!

Caz rezolvat. Dosar clasat. (după aproape 2 luni) Bine că măcar a dat afară.

Acestea fiind zise, mi-a mai adus două cărți să i le citesc, pentru că nu era decât 22.30. (deși convenisem că citim o singură carte) Le-am citit fără să mă gândesc că undeva în creierul meu se instalase o teamă că dacă nu le citesc, le rupe. Acum stau și mă gândesc dacă rezolvarea enigmei cu ruptul cărții nu a fost vreo formă de manipulare astfel încât să mai  citesc 2 cărți pe seara aceea. Poate da, poate nu. Unii îmi spun că prea despic firul în 1000, dar eu am mai văzut-o pe Maria obținând ce și-a dorit de la adulții din jur cu tehnici complexe.

Voi v-ați simțit manipulați subtil de copiii voștri?