Bravo! Ești foarte desteaptă! sau Despre laude, așteptări, dezamăgiri, rușine

De anul nou, Maria și-a urat bunicii. A învățat o urătură tradițională cu bunica pe care a spus-o foarte frumos de n ori, așa că a tot strâns monetar în pușculița.

Pușculița ei este primită împreună cu o carte despre comportament financiar pentru copii, Povestea pușculiței, scrisă de Simona Tache. Cum tot vedea în jur bani, i-am explicat de mică faptul că morcovii, scutecele, jucăriile, cărțile nu curg din cer, nu le primim gratis, ci se cumpără cu bani, iar banii se fac muncind.

La 2 ani jumate habar nu are care este valoarea banilor, dar nu strică să îi explic ori de câte ori prind ocazia și la un moment dat va înțelege.

Comandasem înainte de sărbători un puzzle cu harta lumii care îmi place foarte mult (de multe ori mă entuziasmez pentru o jucărie mai mult decât copiii), așa că  l-am scos din dulap și i-am spus Mariei că din banii pe care ea i-a strâns în pușculiță am luat un puzzle frumos.

Încerc să cumpăr în ultima vreme jucării nepericuloase pentru Mihai care bagă orice în gură și merge peste tot. Nu-i scapă nimic, așa că mai ascund din lucrurile vechi. Puzzle-ul este foarte frumos desenat, calitate foarte bună, piesele sunt decupate după forma continentelor care conțin imagini relevante. De fiecare dată când îl facem împreună sau îl face Maria țesem alte povești pe marginea lui. Despre mări, oceane, lumea marină, despre ursulețul koala din Australia pe care îl asociază cu mama koala din cartea Mami, te iubesc!, despre oamenii care trăiesc pe diverse continente și diferențele fizice între ei, despre piramide, Statuia Libertății, prieteni de peste ocean, despre călătoriile cu vaporul, avionul etc. Știe unde e polul nord și unde e polul sud, cu denumirea continentelor n-am insistat prea tare momentan, așa că uneori le știe, uneori nu. Mi se pare irelevant.

Mihai (10  luni) e și el încântat de puzzle, deși Maria e foarte posesivă cu el (puzzle-ul), iar când doarme ea ne jucăm noi doi. Lui îi arăt culori, animale marine și animale sălbatice.  Pipăie piesele, le linge, molfăie, uneori le urmărește conturul cu degetele. Inutil să spun că Mihai nu face puzzle-ul.

Primul contact al Mariei cu puzzle-ul l-a avut în prezența unei prietene foarte bune, venită în vizită. Eu am stat pe margine și le-am lăsat pe ele să descopere împreună puzzle-ul. Acesta e diferit de orice a avut Maria până acum (în general puzzle-uri cu imagine identică pe fundal sau cu cifre, litere, animale cu conturul decupat – tip incastru).  Acest puzzle are pe fundal indicii, iar decupajele au forme neregulate (forma continentelor și diverse secțiuni din oceane).  De exemplu, pentru a identifica unde e locul Europei se corelează indiciul umbreluței de pe plajele spaniole de pe fundal cu cel de pe piesa colorată.

Așa că prietena noastră a început să o ghideze pe Maria, să o ajute să identifice și să coreleze indiciile. Fiind prima utilizare, Maria n-a făcut mare efort, a fotografiat vizual imaginile și a răspuns conștiincioasă solicitărilor și întrebărilor:

– Uite, Maria, acestea sunt continentele. Le vom pune mai întâi pe ele și ceea ce rămâne albastru sunt mările și oceanele și le punem mai târziu. Unde vezi tu un pinguin? Unde vezi un cangur? Aici e Australia! Unde vezi o umbreluță? Și tot așa.

Maria a făcut mai mult muncă de detectiv, efort minimal. Facem asta des în cărți precum Hoinari prin anotimpuri unde identificăm mici detalii. Ba chiar la un moment dat ne-am jucat cu 2 cărți din seria Hoinari prin anotimpuri și să vedem diferențele între locuri similare în anotimpuri diferite.

La final a pus ultima piesă, o bucățică mică de ocean. Prietena mea a fost atât de entuziasmată de realizarea lor comună (mai ales că e foarte atasată de Maria) încât de atâta bucurie a încheiat exercițiul cu Bravo! Ești o fetiță foarte deșteaptă!

Câteva minunte mai târziu, Maria a avut un gest violent față de fratele său (după cum povesteam aici , astfel de gesturi sunt frecvente) căruia nu voia să îi dea o jucărie.  Fetița foarte deșteaptă a fost privită apoi cu ochi critici și mustrători și a primit o replică sinceră a interlocutoarei: Foarte urât, Maria! M-ai dezamăgit!

Urmarea a fost ca ea să-și dea apoi singură câteva palme peste cap.

În ambele cazuri ea a primit mai mult decât avea nevoie. Pentru o muncă nesemnificativă a primit o etichetă pozitivă, o laudă disproporționată cu munca depusă. Ea face singură puzzle-uri cu mai multe piese decât acela și e conștientă de munca ei și de efortul depus la ele, așa că în mod sigur și-a dat seama că lauda primită nu e corespunzătoare.

Însă potrivirea pieselor la puzzle sau alte activități care scot în evidență capacitatea de corelare, atenția la detaliu, memoria vizuală sau o oarecare inteligență nu înseamnă nimic în raport cu alte sentimente ale copiilor. Adulții din jurul copiilor își construiesc anumite așteptări false legate de copil, care le sunt apoi foarte ușor dărâmate de comportamente firești ale acestora (dorința de a nu împărți jucăriile cu alți copii încă este normală la vârsta aceasta, la fel și cea de gelozie față de fratele său), dar pe care ei nu le înțeleg.

Copiii nu sunt vinovați de dezamăgirea adulților, dar aud mult prea des cuvintele M-ai dezamăgit! în contexte nepotrivite.  Pot trăi uneori cu impresia că orice ar face ar putea să dezamăgească pe cineva și atunci să își limiteze acțiunile pentru a nu dezamăgi sau să facă oricâte nefăcute pentru că știu că oricum vor dezamăgi și când nu fac mare lucru.

De multe ori Maria are reacții violente la adresa lui Mihai când adulții din jurul ei vorbesc între ei și nu îi acordă atenție. Primul lucru pe care cred că trebuie să îl facem când avem un astfel de episod este să analizăm care a fost problema. Ne oprim, dăm filmul înapoi și notăm problema astfel încât să o evităm data viitoare.  Nevoia ei de atenție e alimentată și de laudele excesive primite din diverse direcții. Uneori nici nu deschide bine gura că primește 3 Bravo deodată. Uneori când are un comportament dezirabil care știe că e apreciat de cei din jur îl anunță cu surle și trâmbițe până primește aprecieri. De exemplu, dacă după un episod de palme date lui Mihai pe tema jucăriilor îi oferă una,  merge apoi la fiecare adult din casă să îi spună clar și răspicat de 2-3 ori că i-a dat lui Mihai o jucărie. Repetă I-am dat lui Mihai o jucărie până primește Bravo, laude și admirație.

Reacția prietenei a fost una spontană, sinceră și bine intenționată, dar eu nu vreau ca Maria să nu-l mai lovească pe Mihai de teamă de a nu o dezamăgi pe ea, ci vreau ca ea să nu-l mai lovească pentru că nu este în regulă să lovim ființe, din principiu. Altfel, Maria poate să se conformeze și să nu-l mai lovească în prezența acelei prietene, dar să îl lovească în continuare în prezența altor adulți sau când e doar ea cu el.  Acel M-ai dezamăgit nu rezolvă problema!, ci îi trasează Mariei doar o nouă așteptare a unui adult din jurul ei pe care poate decide să o satisfacă sau nu.

Apreciez mult prezența fiecărui prieten de suflet în viața copiilor noștri de la care cred că vor avea multe de învățat, dar mi-aș dori să fim cu toții mai atenți la cuvintele pe care le adresăm lor. (eu fac cele mai multe greșeli, petrecând cel mai mult timp cu ei, însă încerc să îmi îmbunătățesc zilnic performanțele)

Nu-mi place nici ridicarea copilului meu pe un piedestal al inteligenței, frumuseții etc dar nici exprimarea unor dezamăgiri legate de ea în raport cu niște așteptări pe care adulții singuri și le stabilesc.

Urăsc cuvântul rușine!  pe care fiica mea l-a auzit de nenumărate ori din partea cunoscuților sau necunoscuților fie în perioada tranziției la oliță, fie de când s-a născut fratele ei și a continuat să fie alăptată.

Citește și Animalele nu citesc cărți de parenting

Cartea Pedepsiți prin recompense, scrisă de Alfie Kohn, este perfectă pentru tratarea noastră de boala etichetărilor, laudelor, recompenselor de orice fel. Această carte precum și alte cărți sunt premii la concursul cu povești vindecătoare. Detalii aici