Mami, tati, tacsu și cuscra
De când s-au născut copiii eu și soțul am decis că ne vom spune doar Mami și Tati. Așa am vrea să ne zică copiii cât sunt mai mici, așa că ne-am rebotezat. Și lui și mie ni se pare ciudat când Maria ne strigă pe numele din buletin. Pentru că da, uneori, când ne mai supărăm unul pe celălalt, ne spunem pe nume. Iar ea a prins repede.
La fel, bunicile au ales că vor să fie numite bunici și nu mamaie (deși noi iubim mult denumirea de mămaie, cu sufletul la mămaia noastră dragă despre care v-am povestit aici).
Doar că într-o zi Maria striga cu putere după bunica…și îi spunea cuscraaaaaaaaaaaaaaaa!!! Așa auzise ea că se adresează bunicile între ele așa că o fi crezut că e vreun nume al lor de cod, ceva.
Acum vreo câteva zile Flori s-a amuzat teribil când a întrebat-o pe Maria cum îl cheamă pe tati. Ea a răspuns mândră, cu glas hotărât, cu putere: TACSSUU!
Nu știam de ce se aud hohote de râs, așa că mi-au povestit și mie istoria. Eu de colo…Nu știu unde o fi auzit și cuvântul ăsta pentru că eu și soțul ne strigăm reciproc doar Mami și Tati.
Flori se abține, nu lansează vreo ipoteză, trecem peste și ajungem în ziua de vineri.
Maria (2 ani și 5 luni) concentrată se juca cu nu mai știu ce jucărie. Părea să aibă dopuri în urechi de atâta concentrare, încât dacă o întrebam ceva sigur ne ignora. Printre altele, îi spun lui Flori că seara vrea să doarmă și cu mine și cu TACSU, să fim TOȚI 3. Deodată, ridică capul din jocul ei, zâmbește larg la mine și spune satisfăcută:
- TACSU!!
Și așa mi-am aflat și răspunul. Cel mai probabil de la mine a auzit de TACSU, spus în momentele în care eu credeam că ea nu aude, nu vede etc.
Și mi-am amintit iar despre ce spunea Maria Montessori despre mintea copilului la vârsta Mariei.
Ei bine mintea ei și a copiilor de vârsta ei este o minte absorbantă.
Preiau aici un rezumat al acestei idei de pe site-ul grădiniței Casa Montessori. Acest rezumat simplu invită la lectura cărții Mariei Montessori, o autoare care ne schimbă modul de raportare și înțelegere a copiilor noștri.
Mintea asorbantă este un proces inconștient, creativ și non-selectiv, prin care creierul preia toată informația din mediu, ca un burete, fără efort, formând rețele neuronale. În perioada post-natală creierul nu este fixat, astfel încât fiecare copil să se poată adapta la mediul în care a venit pe lume, la timpul, locul și grupul din care face parte. Acesta este mecanismul fundamental de supraviețuire.
Perioada minții absorbante este împărțită în două etape:
- Perioada minții absorbante inconștiente (de la 0 la 3 ani), în care copilul absoarbe inconștient ceea ce se întamplă în jurul său, comportându-se mai mult reactiv decât cu un scop anume
- Perioada minții absorbante conștiente (de la 3 la 6 ani), în care creierul copilului începe să ordoneze și să clasifice experiențele pe care le trăiește. Copilul începe de asemenea să rafineze aceste experiențe și să le utilizeze într-un mod mai plin de sens. Cu toate acestea, perioada între 3 și 6 ani este încă a unei minți absorbante, senzațiile fiind înregistrate fără efort, cu diferența că acum copilul începe să acționeze într-un mod mai conștient față de lumea care-l înconjoară.
Mintea copiilor noștri absoarbe și ce vrem și ce nu vrem noi. Din ce am observat eu în relația cu Maria, în special, ea fiind mai mare, mintea ei absoarbe nu doar cuvinte, forme, culori, mirosuri, zgomote ci și tonalitatea vocii, sentimentele umane, stresul. Nu numai că mintea ei absoarbe orice percepe și percepe multe, dar le înmagazinează în amintiri care îi marchează existența.
Prin urmare, este foarte important să oferim minții copilului cuvinte, trăiri, atitudini pe care ne dorim să le absoarbă. Putem face asta doar lucrând cu propria persoană, chiar dacă e incredibil de greu.
:)) Apropo de „nume de cod” si de iluzia copilului atat de captivat de ale lui ca nu isi da el seama ce vorbesc adultii, imi amintesc din copilarie cum in mod voit parintii si alte rude incercau sa mai ascunda de mine unele lucruri 9informatii)…In fond nu era firesc sa treaca pe la urechile mele absolut orice informatie la acea varsta. In acest sens, convenisera intre ei ca atunci cand vor sa „bareze” o informatie sa vorbeasca de posibilitatea existentei „spionilor” care nu trebuie sa afle si sa amane discutia pentru o ocazie in care spionii nu ar constitui un risc. Cum mie mi se parea inadmisibil sa imi scape ceva (deh, scorpion curios din fire…) am intreprins diverse investigatii (unele deschise, altele ascunse) sa aflu care e profilul „spionilor”, o specie ciudata de care nu mai auzisem pana atunci. Aveam si tactica ce-i drept pentru ca ma prinsesem destul de repede si pe cont propriu de avantajele strategiei „divide et impera”, cu mult inainte sa o invat la scoala. Asadar, ii intrebam separat chestiuni diferite cu privire la „spioni” si apoi confirmam/probam si cu spusele celorlalti. Prinsi cu garda jos, fara sa se astepte la asa ceva….mi-au dat care mai de care raspunsuri interesante – ca sunt nevazuti, ca umbla ascunsi, ca sunt dar par ca nu ar fi, ca sunt vulnerabili si trebuie protejati….Intr-un final au reusit sa ajunga la o versiune „sigura” cum ca spionii sunt niste personaje albe si firave, destul de pure, care umbla… pe la geam si sunt atat de curiosi incat curiozitatea le provoaca uneori deservicii. Era destul de greu de crezut, ce e drept dar am acceptat…. partial…S-a rupt filmul insa cand am primit raspunsul la o alta intrebare cu care am venit tot in mod neasteptat: „spionii se afla peste tot?” – nu mai stiu care dintre cei din familie mi-a raspuns repede (parca speriat sa nu vin cu alte intrebari mai complexe) ca nu, spionii isi limitateaza actiunea la unele spatii….si de obicei sunt la geamurile camerelor unde ne aflam noi. Am fost surprinsa sa constat insa ca acest „noi” avea legatura mai mult cu „mine” pentru ca in restul momentelor nu existau spioni (dovada a venit cand alte persoane – vecini, postasul si altii care intrau in contact cu familia mea – nu stiau sa-mi spuna nimic de spioni in niciuna dintre incercarile mele de elucidare a misterului). Si iata cum in scurt timp…m-am cam prins cine sunt spionii… Faceam tambalau cand auzeam ca era ceva ce nu voiau sa vorbeasca de fata cu mine…pana am deprins o alta strategie: ma auto-prezentam ca „spionii”. Ajunsesem sa strig cand veneam din alta camera „atentie, vin spionii!” sau cand vorbeau de ceva ce mi se parea interesant „sigur nu e periculos pentru spioni?!” pana cand au dezertat; au renuntat la acest nume de cod si au conchis ca fiealeg sa imi ia in seama prezenta si imi impartasesc si mie lucruri, fie vorbesc secrete doar cand nu sunt prezenta… 🙂
Andreea, m-a amuzat teribil comentariul tau. Mi te-am imaginat copila si m-am bucurat. Te si vedeam in toate ipostazele acelea.