Mama mea cu suflet bun
Încă ma lupt cu demonii trecutului dar, încet , încet si unul după altul ii dobor pe toți …
Marea mea provocare a fost si încă este sa reușesc sa imi iert mama… Am avansat mult in acest sens si este încă cale lunga dar cu fiecare pas pe care il fac înspre aceasta direcție sufletul meu e mai ușor, gândul meu mai liber si viata mea mai luminoasă!
Am încercat ani la rând sa iert pentru ca toată lumea asta imi spunea: ca trebuie sa imi iubesc mama, ca trebuie sa o respect, ca doar ea m-a făcut … Că trebuie sa o iert!
Dar nimeni nu imi explica cum se face asta! Așteptau ca eu sa fac un lucru chipurile ” normal” si “natural”: să imi iubesc si sa imi iert mama!
Locuiam la 3000 de kilometri de ea si când ne vedeam (foarte , foarte rar ) ea vroia sa ma pupe si sa ma strângă in brațe; vroia ca eu sa o îmbrățișez …. Uufff!!!…. Eu care îmbrățișăm pe toată lumea, si eram pupacioasa si drăgăstoasă și sociabilă, eram incapabila sa o fac! Nu vroiam sa ma atingă, cu atât mai puțin sa o îmbrățișez!
Ea plângea si se plângea … Ținea neaparat sa imi amintească ca ea mi-a dat viata și ca s-a sacrificat pentru mine, ca a muncit pentru mine si pentru ca eu sa am de toate, ca mi-a oferit totul, ca a fost o mama exemplara si ca eu am fost o rebela( nu știe de ce!), dar ea a făcut totul pentru mine…
OK! Ma simțeam rușinată si vinovata pentru ca eram un om rău care nu își iubea mama! Care ii refuza îmbrățișările si mângâierile! Le refuzam pentru ca ma dureau! Ma dureau si încă ma dor!
Intr- o zi am ales din raftul unei librarii o carte: “Oameni toxici! Cum sa te comporți cu cei care îți amărăsc existenț ” de Bernardo Stamateas; ajunsă acasă am început sa o citesc cu interes, așa cum citeam fiecare carte, in special cele despre dezvoltare personală. Mai citisem vreo 3, dar nu eram capabilă sa deblochez acel punct care ma ținea pe loc si nu ma lasă sa cresc la nivel personal!
Acea carte vorbea despre nevrotici, despre falși, despre abuzatori, despre invidioși, despre victimisti, despre toți acei oameni toxici pe care ii întâlnim zi de zi … Si eu vedeam chipul mamei in mai toate portretele descrise de autor!
Ce am citit apoi a fost eliberator! Autorul sugera sa iertam acei oameni! Dar sa avem grija in a nu confunda “iertatul” cu “uitatul”pentru ca de cele mai multe ori oamenii nu știu de fapt ce înseamnă a ierta si confunda situația cu a uita! După spusele autorului a ierta înseamna a merge mai departe, a trece peste greșeala cuiva, fără ura si fără dorința de răzbunare! Ca a ierta nu înseamna sa te așezi la o masa cu cel care ți-a greșit si sa fii iarăși cum ai fost înainte de a fi rănit!
Mesajul era clar: îndepărtează-te de oamenii toxici, iartă- i si evită-i, iar daca trebuie neaparat sa stai lângă ei nu uita pentru nici un moment ca sunt oameni capabili sa te lase fără energie, ei se alimentează cu energia celor din jur! Nu te implica! Nu încerca sa ii schimbi! Ei nu vor sa se schimbe, vor doar sa te facă sa te simți vinovat, sa te simți ca un gunoi, vor doar sa își folosească emoțiile toxice pentru a își satisface nevoile! Sunt oameni frustrați, lași , cu ” valiza vieții ” plină cu gunoi ! Tu ocupa-te de ale tale! Nici măcar nu-i judeca! Asta îți va face rău! Tu ai grija sa îți menții mintea ocupată cu lucruri pozitive, înconjoară- te de oameni pozitivi, oameni care vor sa meargă lângă tine, nici mai in fata nici mai in spate! Pentru ca oamenii pozitivi cunosc mai multe, știu mai multe si nu se cred superiori … Nu vor sa îți fie ție superiori … Ei își vor fi superiori lor zi de zi …
Woow! woow!woow!… Adică ??..??!!..Aveam voie sa fiu suparata, aveam voie sa nu imi iubesc mama, aveam dreptul de a ii refuza îmbrățișările … Si pe deasupra era și CEL MAI INDICAT! Pentru ca, din ce citisem se înțelegea ca eu imi iertasem mama , pentru ca nici nu o uram , nici nu aveam de gând sa ma răzbun pe ea … Uufff!!… Am închis cartea si am lăsat -o pe piept! Cu ochii țintind in tavan am simțit cum lacrimi mari , grăbite alunecau pe obrajii mei… Erau lacrimi diferite, ușoare , nu dureau … Mângâiau … Erau lacrimi de libertate !!am simțit cum mi se lua piatra de pe inima! Am înțeles ce înseamna să ierți!
Am închis ochii si mi-am închipuit ” valiza ” mamei… Vroiam sa scotocesc in ea … Vroiam sa știu de ce!… De ce s-a purtat așa cu mine?! Valiza mamei nu era prea mare… Dar era tare grea… Abia puteam sa trag de ea! … Si m-am gandit” cum poate sa care atâta zi de zi , noapte de noapte!”
Am deschis valiza curioasa si am gasit in ea: multe vise spulberate, 2 aripi frânte si 100 de kilograme de frustrări!… Mi s-a părut atât de trist… Ce patise mama mea pentru a căra in ” valiza vieții” așa ceva ??!!
Mama mea frumoasa care plângea la filme , care avea un zâmbet minunat si niște ochi ca cerul…care vorbea tare si râdea din tot sufletul… Care iubea animalele si se emoționa repede … Care era iute si deșteaptă … O muncitoare impecabila… Generoasa cu cei din jur … Miloasa … De ce cara după ea valiza aia inutila??!! Si de ce s-a purtat așa cu mine??
Din câte știu a fost educata in modul cel mai strict… Lucrurile erau așa si gata… Nu era lăsată sa gândească iar daca gândea nu avea dreptul de a spune nimic…Cine era ea ca sa o facă pe deșteapta ??!!…
Trebuia sa meargă la școala, sa fie cuminte si sa se mărite si sa facă copii! A avut un tata alcoolic si o mama dura! A terminat liceul si s-a căsătorit cu tatăl meu, apoi am apărut si eu! La 20 de ani, mama mea, cu 0 experiența de viata si cu 0 inteligența emoțională insuficient de dezvoltate, s-a văzut copleșită de situație!
Nu era pregătită pentru așa ceva. Nici nu știa sa-si gestioneze emoțiile! Imi pare atât de rău pentru suferința ei! Mi-o amintesc plângând si mâncând. Plângând cu disperare ca un copil si băgând lingura in gura.
Apoi imi amintesc cum imi spunea cu ura : ” mănânci cât o vaca!” Si eu credeam ca vorbea cu mine căci pe mine ma privea si pe mine ma pocnea dar… Acum știu ca vorbea cu ea!
Si mai știu ca se purta așa cu mine pentru ca doar asupra mea își putea revarsa furia pe care o avea înăuntru! Am vrut sa ii golesc valiza ca sa ii fie mai ușor dar….eu nu pot…
Eu pot doar umbla la valiza mea așa ca mi-am făcut curat in ea! Am scos visele si le-am lăsat in aer, mi-am pus aripile chiar daca sunt puțin “ciufulite”. Ce mai contează?! Sunt ale mele. Apoi am făcut un pachețel mic cu cunoștințele si amintirile mele si l-am pus intr-un colțisor! Am închis valiza mea cea plină de zgârieturi si semne si am pornit la drum … E drumul spre o viata noua, cu o valiza veche dar aproape goală si ușoară … Așa pot ajunge mai ușor la visele mele!
Acum știu ca sufletul meu bun este moștenire de la mama mea pentru ca in fond si la urma urmei suntem la fel pe dinăuntru doar ca eu am avut ocazia sa o iau pe alt drum in care am cunoscut alt fel de oameni, o alta societate, mai deschisă, mai toleranta … Si am avut curajul sa imi deschid valiza si sa fac curat in ea… Si acum sunt mai liniștita. Acum știu ca mama mea are un suflet bun. Nu o judec pentru ca poate așa as fi făcut si eu in locul ei … Si nu vreau sa fie arătată cu degetul sau etichetată de ” mama rea” pentru ca pur si simplu nu era pregătită, nu știa … Destul a suferit trăgând zi si noapte de o valiza grea, mult prea grea!!
Încă simt ca nu vreau sa o îmbrățișez si nici sa o pup! Dar știu ca am iertat-o!
Amelia
De aceeasi autoare citeste si Scrisoare scrisa in minte in vremuri cu furtuna
Sursa foto – aici
Din seria povestilor vindecatoare citeste si Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete
zbor lin si valiza usoara.. si felicitari pentru text
Mulțumesc frumos!! Va fi o noua urare !! Hihihi!! ” zbor lin si valiza ușoară !!” Suna foarte bine !!! Imi place !! Mulțumesc la fel!! Pupici !!
În măsura în care poate fi vreodată ceva întâmplător.. întâmplător am dat peste articolele dvs. Mă macină de mai mulţi ani o preocupare nemiloasă privind soarta româncelor care suferă în străinătate, indiferent de motiv. Pur şi simplu resimt fizic suferinţele acestora ca pe ale unor surori dragi. Am avut în preajmă persoane care au fost înghiţite de prostituţie şi cunosc unele poveşti de abuz şi suferinţă care mă bântuie feroce, poveşti peste puterea cuvintelor de a reprezenta suferinţa. Mă bântuie pentru că nimic nu mă face să mă simt mai neputincios pe lumea asta decât poveşti, de fapt povestiri, precum sunt cele scrise de dumneavoastră.
Sunt bărbat cu o situaţie bună, am o căsnicie fericită de peste 10 ani şi sunt tatăl a două fete minunate. Pentru mine până acum viaţa a fost uşoară şi este extrem de greu să ajut fiinţele care au trecut şi ele prin împrejurări similare cu cele povestite de dvs (foste prietene, foste colege sau cunoştinţe îndepărtate). Una dintre ele mi-a spus “că cel sătul nu-l poate înţelege pe cel flămând” şi că orice interes/afecţiune din partea mea, oricât de discret exprimată, sunt resimţite de fapt ca fiind milă, ori ea de fapt avea o foame groaznică de dragoste, avea nevoie să fie iubită cum îmi iubesc eu soţia, avea nevoie să reprezinte ceva pentru un bărbat pe care să îl iubească şi ea la rândul ei. Am fost mereu atent ca interesul meu să nu fie înţeles sau interpretat greşit şi nici să nu încerc să fiu “un om bun” din motive egoiste. Am încercat să fiu acolo doar cu ceea ce puteam oferi, cu gândul bun, cu sfatul sau cu ajutoare materiale de urgenţă. Nu am putut oferi dragostea de care au vorbit şi ele şi dvs. Reîntoarcerea în lumea mea îmi pare mereu un fel pervers de trădare, poate şi pentru ele la fel. Faptul că mi-era şi milă de acea fostă colegă o ardea şi spunea că preferă de o mie de ori o suferinţă cunoscută decât “mila celui sătul”, oricât de apropiat sufleteşte îi era. Între timp s-a căsătorit (nu ştiu cât de fericit) în străinătate şi am pierdut legătura. Port în gând şi rugăciune alte trei fiinţe dragi care sunt prostituate cu care nu am ţinut legătura. Alte cunoştinţe sunt prizonierele unor relaţii disfuncţionale cu parteneri străini şi uneori mi se pare că sunt mai de plâns şi mai disperate decât cele prostituate.
Revenind la subiectul mesajului, am ajuns la concluzia că este nevoie de o asociaţie formală sau informală, un fel de grup de suport care să reprezinte un prim colac de salvare, o primă mână de ajutor care să fie disponibilă femeilor care încearcă să se vindece, să-şi recapete autonomia psihologică mai întâi, apoi cea materială şi cea profesională, în măsura în care vor avea această putere.
Vă încurajez deci să scrieţi în continuare astfel de povestiri, iar dacă aveţi putere poate o veţi face şi cu gândul la alte femei precum dumneavoastră, care vor avea nevoie de un itinerar de vindecare din partea “flămândului care şi-a mai ostoit foamea”. Iertaţi-mi vă rog plasticitatea gratuită. Mult timp am dorit să-i scriu şi să-i cer să facă asta doamnei Floarea Leonida.
Până să apară asociaţia/ONG-ul formal care să aibă puterea de a oferi căi de evadare spre libertate cred că e nevoie de cât mai multe astfel de mărturii autentice ca ale dvs. Gândiţi-vă că sunt peste 100000 de prostituate românce doar în Germania, că poate doar o fracţie minusculă au intelectul dvs şi că Dumnezeu ştie cât sunt de singure în suferinţele lor.
Vă îmbrăţişez cu drag şi vă doresc mult succes în continuare. Doamne, ajută!
Va multumim pentru mesajul dumneavoastra. Povestile Ameliei sunt tulburatoare. Am avrut sa aratam impreuna ca si prostituatele sunt oameni, nu obiecte, ca sunt de fapt niste victime ale sistemului, ca ele nu se nasc prostituate, ci se nasc si ele copii, dintr-un mama si un tata si ca anumite conjuncturi, comportamente, atitudini pot fi decisive in traseul de viata al unui om. Dar mai mult decat atat, Amelia ne arata ca poti sa cresti oricand daca iti doresti. Chiar din pozitia cea mai de jos posbila.
pff, am scris un răspuns lung care s-a pierdut.
Doamnă Amelia, vă îmbrăţişez cu drag şi vă rog să scrieţi mai mult/des, căci s-ar putea ca povestirile dumneavoastră să fie mult mai de ajutor decât credeţi. Doamne, ajută!
Cred ca fiecare dintre noi are o poveste de spus .Avem nevoie sa strigam suferinta ,ca poate …ne aude cineva .Si…chiar de nu ne raspunde nimeni ,avem sentimentul ca sufletul este mai usor ,ca durerea incepe sa se mai atenuieze .Toti suferim ,mai mult sau mai putin ,intr-un fel sau altul .
Cand m-am pierdut de mine insami ,m-am simtit ca ratacesc la intamplare .Era o stare pe care n-o doream dar de care inca nu puteam scapa . Am si acum rani in suflet pe care nu le voi putea uita . Ma dor si acum aripile mele frante pe care n-am reusit inca sa le vindec .Astept si ma lupt .Fiecare zi care trece e dovada ca eu am ales sa traiesc altfel ,ca nu mai vreau sa traiesc la intamplare .Si stiu ca intr-o zi ,daca -mi este scris fireste ,voi putea sa sfarsesc lupta pe care am inceput-o cu mine si cu cei din jurul meu .