Mama mea cu suflet bun

Încă ma lupt cu demonii trecutului dar, încet , încet si unul după altul ii dobor pe toți …

Marea mea provocare a fost si încă este sa reușesc sa imi iert mama… Am avansat mult in acest sens si este încă cale lunga dar cu fiecare pas pe care il fac înspre aceasta direcție sufletul meu e mai ușor, gândul meu mai liber si viata mea mai luminoasă!
Am încercat ani la rând sa iert pentru ca toată lumea asta imi spunea: ca trebuie sa imi iubesc mama, ca trebuie sa o respect, ca doar ea m-a făcut … Că trebuie sa o iert!
Dar nimeni nu imi explica cum se face asta! Așteptau ca eu sa fac un lucru chipurile ” normal” si “natural”:  să imi iubesc si sa imi iert mama!
Locuiam la 3000 de kilometri de ea si când ne vedeam (foarte , foarte rar ) ea vroia sa ma pupe si sa ma strângă in brațe; vroia ca eu sa o îmbrățișez …. Uufff!!!…. Eu care îmbrățișăm pe toată lumea, si eram pupacioasa si drăgăstoasă  și sociabilă, eram incapabila sa o fac! Nu vroiam sa ma atingă, cu atât mai puțin sa o îmbrățișez!

Ea plângea si se plângea … Ținea neaparat sa imi amintească ca ea mi-a dat viata  și ca s-a sacrificat pentru mine, ca a muncit pentru mine si pentru ca eu sa am de toate, ca mi-a oferit totul, ca a fost o mama exemplara si ca eu am fost o rebela( nu știe de ce!), dar ea a făcut totul pentru mine…
OK! Ma simțeam rușinată si vinovata  pentru ca eram un om rău care nu își iubea mama! Care ii refuza îmbrățișările si mângâierile! Le refuzam pentru ca ma dureau! Ma dureau si încă ma dor!

Intr- o zi am ales din raftul unei librarii o carte: “Oameni toxici! Cum sa te comporți cu cei care îți amărăsc existenț ” de Bernardo Stamateas; ajunsă acasă am început sa o citesc cu interes, așa cum citeam fiecare carte, in special cele despre dezvoltare personală. Mai citisem vreo 3, dar nu eram capabilă sa deblochez acel punct care ma ținea pe loc si nu ma lasă sa cresc la nivel personal!
Acea carte vorbea despre nevrotici, despre falși, despre abuzatori, despre invidioși, despre victimisti, despre toți acei oameni toxici pe care ii întâlnim zi de zi … Si eu vedeam chipul mamei in mai toate portretele descrise de autor!
Ce am citit apoi a fost eliberator! Autorul sugera sa iertam acei oameni! Dar sa avem grija in a nu confunda “iertatul” cu “uitatul”pentru ca de cele mai multe ori oamenii nu știu de fapt ce înseamnă a ierta si confunda situația cu a uita! După spusele autorului a ierta înseamna a merge mai departe, a trece peste greșeala cuiva, fără ura si fără dorința de răzbunare! Ca a ierta nu înseamna sa te așezi la o masa cu cel care ți-a greșit si sa fii iarăși cum ai fost înainte de a fi rănit!

Mesajul era clar: îndepărtează-te de oamenii toxici, iartă- i si evită-i,  iar daca trebuie neaparat sa stai lângă ei nu uita pentru nici un moment ca sunt oameni capabili sa te lase fără energie, ei se alimentează cu energia celor din jur! Nu te implica! Nu încerca sa ii schimbi! Ei nu vor sa se schimbe, vor doar sa te facă sa te simți vinovat, sa te simți ca un gunoi, vor doar sa își folosească emoțiile toxice pentru a își satisface nevoile! Sunt oameni frustrați, lași , cu ” valiza vieții ” plină cu gunoi ! Tu ocupa-te de ale tale! Nici măcar nu-i judeca! Asta îți va face rău! Tu ai grija sa îți menții mintea ocupată cu lucruri pozitive, înconjoară- te de oameni pozitivi, oameni care vor sa meargă lângă tine, nici mai in fata nici mai in spate! Pentru ca oamenii pozitivi  cunosc mai multe, știu mai multe  si nu se cred superiori … Nu vor sa îți fie ție superiori … Ei își vor fi superiori lor zi de zi …

Woow! woow!woow!… Adică ??..??!!..Aveam voie sa fiu suparata, aveam voie sa nu imi iubesc mama, aveam dreptul de a ii refuza îmbrățișările … Si pe deasupra era și CEL MAI INDICAT! Pentru ca, din ce  citisem se înțelegea ca eu imi iertasem mama , pentru ca nici nu o uram , nici nu aveam de gând sa ma răzbun pe ea … Uufff!!… Am închis cartea si am lăsat -o pe piept! Cu ochii țintind in tavan am simțit cum lacrimi mari , grăbite alunecau pe obrajii mei… Erau lacrimi diferite, ușoare , nu dureau … Mângâiau … Erau lacrimi de libertate !!am simțit cum mi se lua piatra de pe inima! Am înțeles ce înseamna să ierți!
Am închis ochii si mi-am închipuit ” valiza ” mamei… Vroiam sa scotocesc in ea … Vroiam sa știu de ce!… De ce s-a purtat așa cu mine?! Valiza mamei nu era prea mare… Dar era tare grea… Abia puteam sa trag de ea! … Si m-am gandit” cum poate sa care atâta zi de zi , noapte de noapte!”

Am deschis valiza curioasa si am gasit in ea: multe vise spulberate, 2 aripi frânte si 100 de kilograme de frustrări!… Mi s-a părut atât de trist… Ce patise mama mea pentru a căra in ” valiza vieții” așa ceva ??!!
Mama mea frumoasa care plângea la filme , care avea un zâmbet minunat si niște ochi ca cerul…care vorbea tare si râdea din tot sufletul… Care iubea animalele si se emoționa repede … Care era iute si deșteaptă … O muncitoare impecabila… Generoasa cu cei din jur … Miloasa … De ce cara după ea valiza aia inutila??!! Si de ce s-a purtat așa cu mine??
Din câte știu a fost educata in modul cel mai strict… Lucrurile erau așa si gata… Nu era lăsată sa gândească  iar daca gândea nu avea dreptul de a spune nimic…Cine era ea ca sa o facă pe deșteapta ??!!…

Trebuia sa meargă la școala, sa fie cuminte si sa se mărite si sa facă copii! A avut un tata alcoolic si o mama dura! A terminat liceul si s-a căsătorit cu tatăl meu, apoi am apărut si eu! La 20 de ani, mama mea, cu 0 experiența de viata si cu 0 inteligența emoțională insuficient de dezvoltate,  s-a văzut copleșită de situație!

Nu era pregătită pentru așa ceva.  Nici nu știa sa-si gestioneze emoțiile! Imi pare atât de rău pentru suferința ei! Mi-o amintesc plângând si mâncând.  Plângând cu disperare ca un copil si băgând lingura in gura.

Apoi imi amintesc cum imi spunea cu ura : ” mănânci cât o vaca!” Si eu credeam ca vorbea cu mine căci pe mine ma privea si pe mine ma pocnea dar… Acum știu ca vorbea cu ea!

Si mai știu ca se purta așa cu mine pentru ca doar asupra mea își putea revarsa furia pe care o avea înăuntru! Am vrut  sa ii golesc valiza ca sa ii fie mai ușor dar….eu nu pot…

Eu pot doar umbla la valiza mea așa ca mi-am făcut curat in ea! Am scos visele si le-am lăsat in aer, mi-am pus aripile chiar daca sunt puțin “ciufulite”. Ce mai contează?! Sunt ale mele.  Apoi am făcut un pachețel mic cu cunoștințele si amintirile mele si l-am pus intr-un colțisor! Am închis valiza mea cea plină de zgârieturi si semne si am pornit la drum … E drumul spre o viata noua, cu o valiza veche dar aproape goală si ușoară … Așa pot ajunge mai ușor la visele mele!

Acum știu ca sufletul meu bun este moștenire de la mama mea pentru ca in fond si la urma urmei suntem la fel pe dinăuntru doar ca eu am avut ocazia sa o iau pe alt drum in care am cunoscut alt fel de oameni, o alta societate, mai deschisă, mai toleranta … Si am avut curajul sa imi deschid valiza si sa fac curat in ea… Si acum sunt mai liniștita. Acum știu ca mama mea are un suflet bun. Nu o judec pentru ca poate așa as fi făcut si eu in locul ei … Si nu vreau sa fie arătată cu degetul sau etichetată de ” mama rea” pentru ca pur si simplu nu era pregătită, nu știa … Destul a suferit trăgând zi si noapte de o valiza grea, mult prea grea!!
Încă simt ca nu vreau sa o îmbrățișez si nici sa o pup! Dar știu ca am iertat-o!

Amelia

De aceeasi autoare citeste si Scrisoare scrisa in minte in vremuri cu furtuna

Sursa foto – aici

Din seria povestilor vindecatoare citeste si Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete