Primul război “cald”

Acest  articol îl dedic fiicei mele (4 ani) şi tatălui ei, să îşi amintească peste 10-15 ani despre prima lor ceartă.

De când am revenit la birou, week-endurile reprezintă o provocare pentru toţi 4. Deşi încercăm să le acordăm atenţia noastră, sunt momente când e nevoie să ne îndeplinim şi activităţile casnice, în condiţiile în care timpul este foarte limitat pentru astfel de sarcini.

Victor este la începutul intrării în colectivitate şi când mă vede nu se dezlipeşte de mine. Teodora aplică diverse tehnici să fim prezenţi oricând are nevoie, în caz contrar  îşi manifestă supărările cum ştie ea mai bine.

Sâmbătă eram în altă cameră încercând să îl adorm pe Victor. Tati încerca acelaşi lucru cu Teodora. Când deodată aud câteva cuvinte spuse la cea mai ridictă tonalitate: Urâtule şi Du-te la mami….

Mă strecor uşor să văd ce se întâmplă şi îi găsesc pe amândoi foarte supăraţi….Nimic nou….dacă intervenea imediat o împacare sau măcar o îmbrăţisare….nici gând…nici unul nu ceda… Intervin blând:

• Teodora ce s-a întâmplat?
• Tati m-a lovit! Aici şi aici…şi m-a tras de păr şi mi-a dat cu piciorul!

Cât de înfiorător descria…deşi ştiam că minte, am încercat să continui să identific cauza reală. Tatăl marcat de aceste acuzaţii merge în altă cameră lăsând în urma lui o uşoară ironie:

• Da, da, Teodora, cu bestialitate te-am lovit!

Evident că această remarcă nu a ajutat pe nimeni, dar am înţeles furia tatălui, mai ales când i se aduc acuzaţii nefondate. Tatăl se retrage în altă cameră, iar eu încerc să identific de ce Teodora este aşa suparată.

• Teodora, eu cred că de fapt tu eşti supărată pentru că tati e trist. Îţi aduci aminte ce s-a întâmplat?
• Tati este un urât şi nu mă joc cu el. Este un obraznic!! Mă duc să îi spun asta!!

Şi ca o leoaică care abia aşteaptă să îşi arate colţii, deshide uşa şi spune:

• Tati, nu îmi place de tine şi te duc la doamna Alina, dacă eşti aşa obraznic!

Tatăl continua cu ironia şi supărarea:

• Auzi, cine e doamna Alina de tot mă trimiţi la ea? Hai du-mă la doamna Alina, abia aştept să o cunosc!

Teodorei nu îi place să primească contra argumente, se pierde şi se retrage în lacrimi şi mai furioasă decât era. Se întoarce la mine:

• Mami, tati nu mă iubeşte! Nimeni nu mă iubeşte!! Nu am nici un prieten!!
• Să ştii că eu sunt prietena ta şi te iubesc foarte mult. Şi tati te iubeşte. Şi Victor!
• Îmi place doar de tine şi de Victor. De tati nu îmi place. Stai că mă duc să îi spun!

Şi iar se îndreaptă furioasă către tati şi tot îşi îndrepta degetul către el:

• Tati tu eşti un mincinos şi am să te duc într-o lume a taţilor mincinoşi şi ai să rămâi singur acolo. Fără noi!!
• Nu mă duc nicăieri!!! Şi nu sunt mincinos!!!, răspunde tatăl care nu reuşea deloc să empatizeze cu suferinţa Teodorei.
• Ba da eşti un mincinos şi o să îţi crească nasul precum Pinocchio!
• Ba nu!

Fără alte replici, Teodora se întoarce la mine cu cea mai mare tristeţe pe care o putea afişa:

• Mami, să ştii că îmi vine să plâng!
• Plângi, draga mea! Te va ajuta! Vrei să vedem ce s-a întâmplat de fapt? De ce sunteti aşa de supăraţi?
• Tati nu a vrut să îmi dea o gogoaşă!
• Și în sfârşit vulcanul a erupt….şiroaiele de lacrimi curgeau pe obrazul ei fin, şi furia începea să scadă din intensitate.

Până să apuc să îi răspund, tatăl în continuare supărat, ţipa să fie auzit:

• Teodora spune-i adevărul cum ţi-am dat gogoaşa, dar ai început să urli la mine şi să mă loveşti că o vrei simplă, nu cu dulceaţă! Spune-i!

Deşi intervenţiile lui nu mă ajutau, nu puteam să îi spun acest lucru. Era furios şi încerca să se descarce..Doar că a uitat că vorbeşte cu un copil de 4 ani, un copil care nu dormise la prânz şi care a folosit pretextul cu gogoaşa pentru a-şi exprima supărarea cauzată de faptul că mami este în altă cameră doar cu Victor. Nici unul nu şi-au înţeles supărarea şi nu încercau deloc să se apropie să vorbească blând şi cu empatie. La Teodora funcţionează de minune acest lucru. Să te cobori la nivelul ei, să o îmbrăţisezi şi să îi spui că eşti acolo, doar pentru ea şi că o întelegi.

În acel moment Teodora s-a mai dus o tură la el în cameră şi a strigat cu putere:

•  Tati eu pe tine nu te iubesccccccccc!

Nu a mai aştepat replică din partea lui şi a venit la mine în braţe. În sfârşit dădea semne de colaborare.

•  Teodora, tati este foarte supărat pentru că l-ai lovit, deşi intenţiile lui erau bune…el a vrut să îţi ofere singura gogoaşă disponibilă- cea cu dulceaţă. Nu avem gogoşi simple! Dacă aveam, îţi oferea. Plus că e supărat pentru că nu vrei să dormi la prânz şi eşti prea obosită şi nu mai colaborezi cu noi! Întelegi? Tati te iubeşte şi este prietenul tău. Încerci să te împaci cu el?

Nu mai plângea, nu mai era furioasă şi aleargă către camera lui:

• Tati tu eşti prietenul meu şi te iubesc foarte mult! ?

Şi repede către mine….tati nu a spus nimic, dar faptul că nu i-a mai răspuns ironic, erau semne că furia a dispărut.

•  Te-ai împacat cu tati?
• Nu ştiu…mă mai duc o dată să îi spun.

Ştiam că dacă îl îmbrăţişează sunt şanse foarte mari ca acest mic conflict să se încheie cu armistiţiu de pace. Dar nu puteam să le impun. Toate reacţiile trebuie să pornească de la ei. Să simtă cu adevărat iubirea, prietenia, împăcarea. Gândurile mele s-au adeverit. S-a dus şi l-a îmbrăţişat şi au rămas aşa mult timp. Şi au petrecut un timp frumos împreună.

Pentru mine a fost un mix de sentimente. Reacţiile ei pure şi inocente mă determinau să zâmbesc în sinea mea, iar atitudinea ironică a tatălui nu ma ajuta să creez o punte către ei doi.

De multe ori am discutat cum ironiile fac mult rău şi nu ajută în soluţionarea conflictului. Dimpotrivă, produc mai multă furie , suferinţă şi lacrimi. Dar în acelaşi timp empatia nu se oferă împotriva voinţei tale. Dacă tatăl nu era suficient de conectat cu Teodora, astfel încât să contribuie la aplanarea certei, nici empatia nu a fost vizibilă în vorbele şi gesturile lui.

Este prima lor ceartă. Nu pot descrie în cuvinte mimica şi gesturile Teodorei. Teodora a crescut. Teodora nu mai este acel copil care plânge fără să întelegem. A învăţat să îşi exprime sentimentele într-un mod în care eu ca adult, nu reuşesc tot timpul. Toate aceste trăiri ale ei mă încurajează.. chiar dacă sunt şi triste. Îmi arată că sunt şanse să devină adultul responsabil de fiecare sentiment şi acţiune.. Îmi demonstrează că furia este utilă să o folosim, dar să avem grijă cum o gestionăm. Ea este fata mea şi sunt mândră de maturitatea pe care o afişează la vârsta ei. Uneori ne oferă adevărate lecţii de viaţă.

Copila mea, să continui aşa şi peste 10-20 de ani. Indiferent dacă te vei mai certa cu tatăl tău sau cu alte persoane. Spune mereu ceea ce simţi, ceea ce vrei. Doar promite-mi că nu vei uita să îţi îmbrăţişezi tatăl la fiecare final de ceartă. Deşi mă gândesc că vor mai exista astfel de momente, poate cu cauze mult mai grave, am încredere că finalul va fi unul pe măsură, cu multă dragoste şi întelegere reciprocă.

Iar tu, tată mândru şi iubit de o frumuseţe de fată, să continui să îţi arăţi sinceritatea în orice formă pe care o îmbraci. Ştiu că o iubeşti din tot sufletul şi cât îţi este de greu să îţi controlezi furia verbală, atunci când face lucruri nepotrivite.

Dar ştii ce?

Toate aceste episoade o vor ajuta să devină adultul frumos într-o lume imperfectă, să lupte împreună cu noi, cu ei, cu toţi, pentru a crea un loc doar al ei.  Să nu lupte împotriva celor furioşi, ci să îi ajute să îşi exprime sentimentele, să identifice cauza, şi cel mai important să se îmbrăţişeze. . o lume e mai frumoasă atunci când primim şi oferim multe zâmbete şi îmbrăţişări!

Cu bucurie și emoție,

Corina

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citește și Regele tuturor sălbăticiunilor- despre crize de furie, etichete și dragoste