Prima minciună
Când a spus Maria prima minciună noi am râs. Bineînțeles că am greșit. Dar eram fascinați de faptul că un copil de un an și foarte puțin știa să mintă. Așa, din senin. Fără să o învețe nimeni. Și nouă ne plăcea. Mai tarziu mi-am dat seama că noi fuseserăm cei care am învățat-o să mintă.
Avea vreo 17 luni și venea mereu cu teancul de cărți să citim din ele. Atât de mult le-a cărat și răsfoit, încât la un moment dat a reușit să rupă cărțile câte puțin. Unele erau mai grele, altele din carton mai subțire. Se rupeau la o manevrare mai stângace. Din întâmplare a rupt o pagină de la o carte. I-a plăcut sunetul cartonului în timp ce se sfâșia. Cred eu. Sau cine știe ce i-o fi plăcut ei în actul ruperii. Știam că ea a rupt cartea și totuși am întrebat-o:
- Maria, cine a rupt cartea?
Așa că dacă i-am dat să aleagă între a recunoaște faptul că ea a rupt cartea și între a nu recunoaște, deși știam cu toții că ea a rupt-o, ei bine…ea a ales să mintă! Îi explicasem anterior chestionarului că nu e bine să rupă cărțile, așa că știa deja că n-a făcut ceva care să ne bucure. Iar copiii mici își doresc foarte mult să-i bucure pe părinți.
- Tati a rupt-o!
- Ești sigură? Ia mai gândește-te! (îi dau o nouă șansă să mă mintă)
- Bica a rupt-o!
- Sigur, Maria? Eu știu că Bica nu era la noi acasă când a fost ruptă cartea! (Întăresc ideea că știu circumstanțele în care a fost ruptă cartea)
- Flori a rupt-o!
Și tot așa. Devenise chiar comic pentru ea să mai găsească potențiali clienți la ruptul cărții.
De ce spun că noi suntem artizanii primei minciuni? De ce spun că noi am învățat-o să mintă?
Mi-am dat seama de asta o lună după eveniment, în timp ce citeam cartea “Între părinte și copil”, scrisă de Dr. Haim G. Ginott.
Am citit acolo despre minciunile induse. Redau mai jos câteva pasaje care explică foarte bine situația:
Părinții n-ar trebui să pună întrebări susceptibile să conducă la minciuni defensive. Copiilor le displace să fie interogați de părinți, mai ales când bănuiesc că răspunsurile sunt deja știute. Urăsc întrebările capcană, cele care îi obligă să aleagă între o minciună stângace și o mărturisire jenantă.- pagina 70
Pentru a fi mai clar ce înseamnă minciuni induse, voi mai menționa un exemplu dat în cartea citată:
Când școala ne informează că a picat testul la matematică, nu trebuie să-l întrebăm pe copil: “Ai trecut testul la mate? Ești sigur? ….Să știi că de data asta degeaba minți! Am vorbit cu profesorul și ne-a spus că ai făcut-o de oaie.” Nu, îi spunem copilului direct: “Proful de matematică ne-a zis că n-ai trecut testul. Suntem îngrijorați și vrem să știm cum te putem ajuta.” Pe scurt. nu-l facem pe copil să se simtă defensiv, nici nu-i regizăm cu bună știință prilejuri să mintă. Când copilul minte, reacția noastră nu trebuie să fie isterică și moralizatoare, ci factuală și realistă. -pagina 72
Mi-e foarte clar că noi am ajutat-o pe Maria să mintă. Ea a văzut că poate spune și altceva decât ceea ce se întâmplase cu adevărat și să nu se întâmple nimic rău. Ba mai mult chiar, ne-a mai și înveselit, pentru că ne-a umplut râsul, după cum povesteam.
Ce să înțeleagă ea? Decât că ceea ce noi am definit ca minciună e ceva foarte fain care bucură părinții, așa că bineînțeles că a mai spus niște gogonele și cu alte ocazii. Întrebată de alte persoane cine a făcut știu eu ce, când și ei știau că ea a făcut treaba X, Maria a mai mințit uneori, dar la un moment dat a ajuns să își asume faptele, ba chiar să spună neîntrebată că ea a rupt cartea, ea a aruncat știu eu ce pe jos, ea a desenat scaunul cu creioane colorate etc.
Gândindu-mă la copilăria mea, mi-am amintit și eu minciunile mele induse. Era același mecanism.
Când au spus copiii voștri prima minciună? Ați contribuit cu ceva?
Sursa foto- aici
One Comment