
Încă o poveste despre alăptare… nereușită
Pe vremea asta, acum trei ani, eram însărcinată cu Lavi în 18 săptămâni. Deja ştiam că o să nasc natural şi că o să îmi alăptez fetiţa din prima zi.
Dar adevărul este că nu mi-a ieşit nici una, nici alta.
Cu naşterea prin cezariană am ajuns la un pact: tu nu eşti piedică în sănătatea mea mintală, eu nu te bălăcăresc în scris nicăieri. Pentru moment, învoiala noastră ţine şi aş vrea să o respect în continuare.
Dar când vine vorba despre alăptare, simt cum arde ceva înăuntrul meu. Mă simt neîmplinită din punctul ăsta de vedere şi de multe ori se vede monstruleţul din mine cum iese şi se luptă ca alte mame să nu treacă prin ce am trecut eu şi să nu simtă tot ce simt eu acum.
Şi, de fapt, de ce sunt atât de răzvrătită?
În momentul în care am născut (la un spital privat de la care oricine ar avea pretenţii) eram încă în România. Nu citisem despre cifre şi statistici referitoare la cat de puţine mame reuşesc să alăpteze exclusiv măcar până la 6 luni la noi în ţară. Nu ştiam ce e ăla puseu de creştere, nu ştiam că există greva suptului, nu auzisem despre alăptare la cerere (aia în care dai copilaşului cât lapte de sân vrea şi când vrea). Nu acceptam sub nicio formă alăptatul în public. De fapt, tot ceea ce ştiam eu se rezuma la cât de natural,normal şi simplu e alăptatul. Îmi imaginam că nasc, îmi aduce bebeluşul, îl pun la sân, el suge şi asta e tot.
Într-un fel, aveam dreptate. Alăptatul lăsat de mama natură e cât se poate de normal şi de simplu, iar dacă ne-am ghida mai mult după instinct decât după ce spune medicul sau vecina sau mama, totul ar fi minunat.
Iată şi povestea mea, pe scurt, despre dezastrul alăptării.
M-am internat pentru naştere indusă pentru că “bebeluşul are cordonul de două ori după gât şi trebuie să îl monitorizăm atent în timpul travaliului“. Am ajuns pe masa de operaţie pentru că Lavi s-a speriat de ruptul membranelor şi pulsul ei era prea mare. Atât spun despre naştere (ştiţi voi, pactul cu ea pe care vreau să îl respect).
Am primit-o pe fata mea doar să o miros şi să o pup acolo, iar în post-operator am aşteptat-o multe ore până să o aducă. Aş fi vrut să o pun pe pielea mea, chiar dacă nu sugea din prima oră a naşterii, să o simt cum se mişcă, să îi aud respiraţia dulce şi mică, să mă bucur de noua viaţă care tocmai ieşise din mine. Când, în sfârşit, a venit, am primit sfatul numărul unu greşit: “nu o trezi, las-o să doarmă, nu îi pune sânul pe obraz“.
A doua zi m-au mutat în rezervă şi trei zile cât am stat acolo am primit următoarele sfaturi (tot din categoria “nu le vreau, nu îmi trebuie, am instinct de mamă, dar le primesc oricum“):
- Strânge-te de sfârc. Dacă nu iese nimic, nu ai lapte şi trebuie să mai aştepţi cu alăptarea. Şi, vai de capul meu, ce tare mă strângeau şi asistentele şi medicii de la neonatologie. Cu fiecare tura, un nou set de degete strângătoare apăreau. Începuse să mi se facă şi frică atunci când intra o faţă nouă. Durea îngrozitor.
- Noaptea dă fetiţa la asistente să te odihneşti că urmează zile grele. În primul rând, lactaţia e stimulată prin alăptat la cerere, adică şi noaptea (mai ales noaptea). În al doilea rand, opriţi-vă cu speriatul mamelor la primul copil! Zilele alea au fost grele mai ales pentru că auzeam asta de la toate persoanele din jurul meu. (“vai, e greu, nu e aşa? Cred că e teribil! “,“dormi când poţi că nu ştii când urmează nopţi întregi de nedormit“)
- Nu ai lapte suficient, din cauza asta plânge! Stai că îţi aduc o seringă de lapte praf. Asta e cea mai gravă. Mamelor, dacă auziţi asta de la medic sau asistentă, să refuzaţi şi să cereţi alt medic sau altă asistentă. Laptele praf e mai săţios şi umflă un stomac mult prea mic inutil. Copilaşul are la naştere stomacul foarte mic, el are nevoie în primele zile de câteva picături de la voi pe care trebuie să le primească foarte des.
Când în sfârşit am ajuns acasă m-au cotropit neamurile să vadă bebeluşul. Era epuizant şi pentru mine şi pentru ea. De jenă să nu supăr pe cineva, nu am spus nimic, dar tare mi-aş fi dorit să îi dau afară şi să ne lase în pace să ne conectăm noi două.
Am primit acasă vizita de la doi medici: cel de familie (care avea ca specializare pediatrie) şi pediatrul pe care îl alesesem pentru că ne fusese recomandat. Lavi a mea a fost un bebeluş care a plâns foarte mult şi cu multă putere. Chiar şi acum, la 2 ani şi jumătate, când plânge îmi cade zugrăveala de pe pereţi (dacă îmi permiteţi gluma). Iar asta mă făcea pe mine să mă întreb din 10 în 10 minute ce fac greşit şi ce e în neregulă cu ea. Aşa că, da, i-am întrebat de ce şi ce să fac. De la medicii aceştia am primit următoarele sfaturi (greşite, din nou):
1.Alăptează la cerere, dar nu la mai puţin de două ore că altfel o doare burtica. Pâi ăsta nu mai e alăptat la cerere, e alăptat la minim două ore. Dar eu am ascultat pentru că îmi era frică să nu îi fac rău fetiţei mele, care oricum plângea non stop din cauza colicilor. Să vă spun de ce plângea fiică-mea aşa des şi cu asemenea putere de îmi ridica părul din cap? Îi era foame! Nici nu vreţi să ştiţi în ce hal groaznic mă pot simţi acum când îmi aduc aminte de cum plângea şi de faptul că eu stăteam cu ochii pe ceas să văd dacă au trecut minim două ore.
2.Nu mai mânca lactate, că din cauza asta o doare burta. Poate are intoleranţă la lactoză. Din aceaşi categorie fac parte şi: Evită fasolea, mazărea sau orice balonează şi Să nu te atingi de castraveţi că dau gaze!. Iar lovitura de final: Nu mânca legume şi fructe crude. Pâi şi eu ce mai mâncam? Pâi cam aşa: supă de pui, compot de cireşe şi biscuiţi. Atât. Uneori nu apucam să stau jos să mănânc supă sau compot, aşa că ronţăiam în viteză un biscuit. Pe lângă faptul că eram epuizată după naştere şi aveam nevoie de nutrienţi, începuse să mi se facă rău de la atâţia biscuiţi şi treaba asta îmi grăbea paşii direct către…depresia post-partum.
3.Dă-i Espumisan.Când bineînţeles că nu a funcţionat mi s-a spus: dă-i Colief, Sabsimplex, Baby Jarrodophilus, Protectis, Gripe BabyWater, Bonisan, Infacol, Baby Drink (care are zahar!!), Debridat (plin de E-uri). Copilul meu era individ de testat produse farmaceutice.
Ce trebuia eu să fac? Să o ţin non stop în braţe, la pieptul meu, într-un sistem ergonomic de purtare, să îi când, să dorm cu ea în acelaşi pat şi….să o alăptez la cerere. Adică şi din 10 în 10 minute dacă cerea.
Apoi, bebeluşa mea nu avea scaun zilnic. De aici şi sfatul greşit: e constipată! Trebuie să îi pui supozitor cu glicerină. Sau să îi pui termometrul. Şi masaj, masaj, masaj. În primul rând, ei nu îi plăcea masajul. În al doilea rând, supozitorul şi termometrul dau dependenţă. În al treilea rând şi cel mai important: nu era constipată! Un copil alăptat poate să nu aibă scaun câteva zile bune la rând. Laptele de mamă se asimilează complet, atât de bun şi de hrănitor e.
Şi peste toate astea, au mai venit şi cei cunoscuţi şi apropiaţi cu umătoarele sfaturi greşite:
1.Să nu o adormi la sân că nu o să mai ştie să doarmă singură. Ce simplu mi-ar fi fost să pot să adorm şi eu mai repede, nu să stau să alin plâns de copil care avea nevoie de sânul meu şi de atingerea mea.
2.Să nu o mai adormi în braţe că se învaţă. Ce simplu mi-a fost să nu iau sfatul ăsta în seamă şi să o adorm pe Lavi în braţe până la 1 an şi jumătate.
3.Să nu dormi cu ea în acelaşi pat că e periculos. Ce simple mi s-ar fi părut nopţile dacă o aveam lângă mine şi o alăptam imediat când îşi dorea! Fără ceas şi fără ridicat din pat.
4.Să o schimbi de pampers întotdeauna înainte de alăptare. Normal că şi noaptea, ce dacă nu are nimic acolo, vrei să se irite?! Ce simplu ar fi fost să nu stresez copilul înainte de mâncat cu aşa ceva, mai ales noaptea.
5.Fă-i baie în fiecare seară. Da, şi pe cap. Copiii mici transpiră mult. Ce simplu mi-ar fi fost să o spăl mai rar şi atunci când chiar era nevoie! Nu ar mai fi fost prea nervoasă să mănânce.
6.Să nu te faci de ruşine şi să alăptezi în public. Aici nici nu comentez, pentru că e de prisos. Poate nici noi, adulţii, nu ar mai trebui să mâncăm în public pentru că e ruşine să ne vadă cineva cu mâncarea în gură.
7.Să nu o alăptezi mai mult de 6 luni, că e prea mare după şi oricum laptele îşi pierde proprietăţile. Nici nu ştiu cum să reacţionez la asta. Eu am pierdut laptele la 4 luni pentru că am ascultat celelalte sfaturi.
Şi peste toate astea mai primeam şi altele, care nu aveau legătură cu alăptarea dar care mă epuizau peste măsură şi mă aruncau în vârtejul depresei post-partum.
Pentru că, da, simţeam presiune din toate părţile şi în loc să mă bucur de viaţa pe care tocmai o dădusem, ajunsesem să visez scenarii groteşti în care protagonistul principal era bebeluşa mea şi răufăcătorul…eu.
Iar lucrul cel mai trist din toată povestea asta este că eu nu sunt o excepţie. Eu nu sunt exemplul ăla dezastruos de arătat cu degetul şi ferit de el. Ce bine ar fi dacă eu aş fi doar o poveste singură şi mamele m-ar citi cu bebeluşii la sân! Dar adevărul este că eu fac parte din majoritate, din regula în care se îmbracă mamele din România. Aceleaşi sfaturi le-au primit mii de mame de la familie, prieteni şi chiar medici.
Hai să facem o schimbare! Hai să vorbim despre asta oriunde apucăm şi hai să ne îndrumăm corect prietenele să îşi asculte instinctul natural de alăptare. Iar acolo unde e greu, hai să le învăţăm că există consilieri în alăptare şi că, dacă vrei să hrăneşti de la sân copilaşul e posibil!
Cu drag,
Dana
Citeste si Da-i lapte praf! E anormal sa petreaca atata timp lipita de tine!
87 Comments