Nu plec de lângă tine!

Draga mea,

Mă întreb de multe ori dacă te cresc bine. Dacă vei fi bună și blândă, solidară și empatică. Spui uneori tot felul de replici ciudate sau malițioase, auzite pe la alții, citite chiar în cărți sau auzite prin desene animate. Mă chinui să-ți explic durerea pe care o produc vorbele tale interlocutorilor tăi. Azi te urcasei pe o plasă de cățărare din parc și îți imaginai că e un cuib de păsări. Luasei cu tine mâncare să îți hrănești puii, când două fetițe gemene, cu păr creț ți s-au alăturat.

-Plecați de-aici, intrușilor! le-ai zis cu glas tăios, de parcă erai într-un desen animat. Iar ele s-au supărat și ați făcut schimb de niște replici dure.

Ți-am explicat că parcul e al tuturor și că pot fi și ele niște păsări care au venit la tine în cuib să se joace și te-am îndemnat să compui o poveste în cuib care să le includă și pe ele. Apoi a venit un băiețel și ați urlat unul la altul: el că se află într-o rachetă, tu că nu e rachetă, ci cuib de păsări. Și ați ținut-o așa, spre disperarea noastră, a părinților, de parcă nu mă auzeai când îți explicam că fiecare are dreptul de a-și imagina orice. I-ai arătat apoi băiatului alte rachete prin locul de joacă, el a plecat înspre ele, tu ai rămas singură în cuibul de păsări, te-ai dat jos din el și mi-ai spus cu glas stins:

-Mami, m-am mai gândit! Nu e nici cuib de păsări, e doar o plasă de cățărat.

Ieri m-ai găsit singură într-o cameră plângând. Am avut în mine multe plânsete neplânse, așa că am avut nevoie să le eliberez în reprize, unul câte unul. E bine să plângi, te ajută mult, dar tu știi asta, plângi și tu la fel de des ca mine. Suntem două plângăcioase, însă sper să avem o inimă să ne țină o sută de ani. M-ai găsit plângând și m-ai întrebat de ce plâng. Nu voiam/ puteam să îți spun. Nu mă simțeam bine cu mine. Eram jos în ființa mea, așa că te-am rugat să mă lași puțin singură. N-ai plecat. Mi-ai zâmbit și mi-ai spus cu blândețe:

• Măi, nu plec de lângă tine! Niciodată! Haide, nu mai plânge, vino să îți dau o îmbrățișare.

Mi-ai dat caldul tău, cum îmi spui tu mie, și bonus mulți pupici de regină. Mi-ai zis:

• Uite, dacă tu plângi eu te consolez. Sunt lângă tine!

Și atunci am știut că am făcut ceva bine cu tine, chiar dacă uneori urli, muști, tragi de păr. Și desigur, mai toate comportamentele acestea se întâmplă cu Mihai, cu mine sau cu tati.

Ai fugit pentru câteva minute la joacă, am mai plâns nițel și ai venit iar să jucăm un joc. Jocul de-a moartea. Nu e prima oară când mi-l propui și de fiecare dată ai alt scenariu. Mereu se termină în râsete.

Ai luat două animale mari de pluș, te-ai întins pe jos, ai pus plușurile deasupra ta și mi-ai zis:

• Uite, au căzut brazii ăștia mari pe mine și am murit. Vino să vezi. Haide, acum plângi că mă vezi moartă. Plângi!

Am plâns, ce puteam să fac?!

Ai continuat:

• Haide, acum dă brazii la o parte de pe mine să vezi dacă chiar am murit!

Am dat brazii la o parte, am plâns în continuare, m-am întrebat cu îngrijorare dacă ai murit cu adevărat și tu ai zâmbit cu toți dinții.

• Haaaa! Te-am văzut zâmbind, ți-am zis. Morții nu zâmbesc! Am reușit să te salvez ridicând brazii de pe tine.

Ai râs, te-ai ridicat și ai luat jocul de la capăt și l-am repetat de vreo câteva ori. Prima dată nu știam ce personaj ești: dacă ești Elsa, Vaiana, mama mea sau fiica mea sau altcineva. M-au trecut mulți fiori, dar am încercat să îi ascund în joc, cu calm.

La a doua rundă mi-ai dat explicații:

• Eu sunt mama ta și tu mă găsești sub brazii ăștia. Sunt moartă! Haide, plângi!

Am plâns din nou! Că doar aveam nevoie. Te-ai minunat și tu ce actriță bună sunt, mai ales că mă mai pusesei să plâng și la alte jocuri, dar nu-mi ieșise așa de bine.

Seara mi-ai spus în timp ce mă îmbrățișai:

-Ești cea mai frumoasă din lume pentru totdeauna!

-Pentru totdeauna? te-am întrebat.

-Da!

-O să fiu frumoasă și când o să fiu bătrână?

-Daa!

-Și când or să îmi cadă toți dinții din gură?

-Da! Dar de ce or să-ți cadă toți dinții din gură?

– Păi așa se mai întâmplă la bătrânețe!

-Da, o să fii și atunci cea mai frumoasă din lume pentru totdeauna!

Așa știi tu să îmi spui că mă iubești.

Astăzi te-ai luptat cu Mihai pentru autobuz. Vocea rațiunii îți dispăruse. Te-am luat în brațe să mergem în altă cameră și să vorbim. Ai urlat, ai dat tare din picioare, ai plâns și mi-ai zis:

-Proasto! Ești cea mai urâtă din lume pentru totdeauna!

Adevărul e că mă și simțeam proastă în momentul ăla. Am și momente când mă simt proastă, dar prostul cel mai fain e ăla conștient de prostia lui. Așa că te încurajez să nu te temi să te simți proastă când ai nevoie.

Și în loc să mă supăr, m-am jucat cu tine:

-Sunt și cea mai proastă din lume pentru totdeauna? te-am întrebat în joacă.

-Da!

-Off, adevărul e că mi-e tare greu să fiu așa. Oare cum aș putea să nu mai fiu chiar cea mai proastă din lume pentru totdeauna? Mă ajuți tu?

Și m-ai ajutat.

Ți-am spus apoi cât de fericită am fost că ai stat ieri cu mine și mi-ai șters lacrimile. Cât de mare nevoie aveam de asta. Mi-ai spus râzând, cu nonșalanță:

-Așa fac eu când cineva plânge!

Ți-am povestit apoi de ce plângeam. Am simțit nevoia să îți spun și ție. Ți-am zis și că m-a ajutat să plâng și să fiu mai bună. Mi-ai spus apoi, din nou, că sunt cea mai frumoasă din lume pentru totdeauna.

În cinci minute am reușit să fiu și cea mai urâtă și cea mai proastă și cea mai frumoasă din lume pentru totdeauna. Dar am fost împreună, eu în brațele tale și tu în ale mele.

Fotografie- Copyright D’Alex Photography