Oglindă, oglinjoară…sunt urâtă!?
Zi caldă de primavară, copil perfect lânga mine și o seară frumoasă în așteptare. După creșă și o oră petrecută în parc ne întoarcem acasă. Sabina (2 ani și 6 luni) stă cocoțată pe scaunul ei în fața chiuvetei și se spală pe mâini. Se uită concentrată în oglindă la imaginea ei și spune clar: “Sunt urâtă!”. Eu rămân stupefiată. Uite o conversație pe care nu mă așteptam ca o fetiță de 2 ani să o aibă cu ea însăși. O întreb de ce a spus asta. Îmi raspunde cu seninătate ca așa i-a spus Maria, colega ei de la creșă.
Din fericire, am realizat ca Sabina pur și simplu recita o replică auzită în cursul zilei și nu conștientiza sensul ei. Nu se percepea ca urâtă, pentru simplul fapt ca nu înțelegea termenul. Momentul a fost însă unul de trezire pentru mine, ca mamă.
Am știut încă de când medicul mi-a confirmat că voi avea o fetiță ca una dintre misiunile mele esențiale ca mamă va fi aceea de a clădi în copilul meu stima de sine, de a-i oferi instrumentele necesare pentru a deveni o femeie care are încredere în forțele proprii, o femeie care știe care este valoarea ei și care nu are nevoie de validarea celor din jur.
Ne place să credem că trăim într-o societate în care se oferă șanse egale bărbaților și femeilor. Acesta este textul “politically correct” care trebuie comunicat. Realitatea însă o cunoaștem cu toții. O trăim zi de zi. Așteptările sunt diferite, în funcție de gen, iar discursurile discriminatorii încep de timpuriu. Fetițele sunt frumoase, delicate, cuminți, iar baieții sunt curajoși, deștepți și poznași. Fetițelor le servim povești cu prințese care așteaptă să fie salvate de prințul pe cal alb, iar baieților le vorbim despre supereroi. Nu e un start foarte cinstit pentru fetițele noastre temerare și inteligente, nu-i așa?
Pe mine lipsa de încredere m-a însoțit cam toata viața. Am simțit-o ca pe o mână invizibilă care mă apăsa atunci când mă simțeam gata să zbor un pic, să ma ridic lăsând în urmă o limită pe care tot eu mi-am impus-o. A fost ca o dublură a mea, mereu ironică, mereu pesimistă, mereu întâmpinându-mă cu aceeași întrebare: “Dar cine te crezi?”. Cu timpul am învățat să mai rup din lanțurile neîncrederii în mine, să reduc la tăcere pesimista din mine. Dar a fost un proces lung, o luptă care deseori s-a lăsat cu lacrimi și cu visuri neîmplinite.
Nu vreau ca fiica mea să ducă aceeași luptă, așa că am adoptat o serie de principii în creșterea și educarea ei care, sper eu, o vor ajuta să fie și să rămână încrezătoare în forțele proprii:
1. În fiecare seară, înainte de a adormi îi spun ca este minunată, extraordinară, curajoasă, bună, inteligentă și că o iubesc foarte mult!
2. O încurajez în toate planurile ei. Fie că este vorba de a încerca un perete de escaladă mai înalt în parc sau de dorința ei de a tăia legume alaturi de mine. Îi arat cum se face (daca nu știe) și apoi o las pe ea să încerce și nu intervin decât atunci când îmi cere ajutorul sau când se află în pericol. Nu îi spun NICIODATĂ “Nu poți!”.
3. Încerc să limitez cât mai mult folosirea cuvântului Bravo și încerc să o las să se bucure de reușita ei și să o aprecieze. Am grijă însă întotdeauna să îi ofer un feedback: “Ai reușit singură să urci până sus, să construiești o casă, să termini puzzle-ul, etc, Este interesantă viziunea ta, ce te-a inspirat să spui această poveste?, etc). Decizia de a renunța la “Bravo!” am luat-o după ce am citit celebra carte a lui Alfie Kohn “Parenting necondiționat”, pe care de altfel o recomand cu căldură. Kohn vorbește despre diferența esențială dintre stima de sine (ceea ce simțim și credem despre noi pe baza propriei noastre evaluări) și imaginea de sine (ceea ce simțim și credem despre noi pe baza părerilor și evaluărilor celor din jur) și de ce este important ca un părinte să consolideze stima de sine a copilului (un articol frumos și detaliat pe această temă puteți citi AICI).
3. O ascult când vorbește cu mine și îi cer părerea. O asigur ca părerea ei contează pentru mine, că este importantă, dar îmi exprim și eu opinia și îi explic ca este în regulă să avem păreri diferite asupra unui lucru pentru că suntem două persoane diferite.
4. O las să decidă pentru ea acolo unde se poate. De exemplu, de la un an și un pic o las pe ea să aleagă cu ce se îmbracă, ce mănâncă și bineînțeles cu ce și cu cine se joacă sau ce cărți să îi citesc. Ca să nu o bulversez am început încet. Astfel că deocamdată o las să aleagă între 2-4 variante (de pantaloni, bluze, feluri de mâncare, etc).
5. Nu îmi critic niciodata fizicul în prezența ei. Nu spun niciodată sunt grasă, hainele astea ma fac grasă și alte asemenea. Am grijă de mine, iar de câteva ori pe săptamâna fac sport acasă. De cele mai multe ori mi se alătură și încearcă să mă imite. De asemenea, nu vorbesc de rău alte persoane. Nu folosesc niciodată apelative precum urât, prost, pentru a descrie pe cineva. În schimb, spun că nu sunt de acord cu deciziile lor sau că eu consider că ar fi trebuit acționat în alt mod, dar accentuez ideea că fiecare este liber să decidă pentru el.
Sursa foto- Poze despre fericire
Citește și Noi suntem fetițe și purtăm rochițe sau Noi suntem băieți și suntem isteți
Nicoleta, iti recomand o carte frumoasa sa o citesti impreuna cu fetita mai tarziu: “Secretul fetei frumoase”, de Dorina-Grațiela Aolăriți. Pe micatelierdecreatie.ro gasesti recenzia cartii.
Ideile tale sunt valabile si baieteilor, totusi trebuie sa avem grija in cazul fetitelor ca aceasta independenta sa nu merga in extrema cealalta. Chiar zilele trecute am citit pe un blog un articol foarte fain despre aceasta egalitate dintre barbat si femeie: http://omulpedrum.ro/2015/05/29/nu-nu-mai-vreau-sa-fiu-egala-cu-barbatul/
Increderea copiilor in fortele proprii e 100% responsabilitatea noastra. Copilul are instinctiv dorinta de a cerceta, de a incerca, iar daca noi nu-i incurajam, nu le dam ocazia sa-si satisfaca curiozitatea, le taiem aripile. Ca increderea lor sa creasca trebuie in primul rand sa le-o oferim noi. Sa-i sustinem, sa le fim aproape, chiar daca uneori e foarte greu. Aceste experiente ii ajuta sa se dezvolte, indiferent daca sunt rele sau bune. Nu ii putem tine intr-un glob de sticla. Apropo de asta, zilele trecute ne-am trecut peste inima si l-am lasat pe baietelul nostru de 6 ani sa mearga singur la magazin cu bicicleta. A avut de mers aprox. 1km, pe strada si chiar sa traverseze o alta strada. Sincer, nu am stat deloc pe ganduri daca sa-l las sau nu. Imediat m-am gandit ca aceasta experienta il va ajuta foarte mult. L-am instruit bine ( cum sa mearga cu bicicleta, daca aude sau vede venind vreo masina sa se opreasca si sa astepte sa treaca, cand traverseaza strada sa se asigure de multe ori inainte de a trece). Nu iti spun cat de bucuros a fost. Desigur, sotul meu a fost putin mai precaut si a pornit cu masina din urma, dar cu grija sa nu fie observat. L-am urmarit de la poarta pana in capatul strazii, a facut exact cum l-am sfatuit, cand a auzit masina venind s-a oprit si a asteptat sa treaca. Cand a venit cu painea era atat de mandru si fericit. Nu a stiut ca sotul meu a fost dupa el 🙂 Dupa aceasta experienta am stat si m-am gandit…am riscat, se putea intampla sa nu fie atent…insa eu imi cunosc copilul si stiu ca pot sa am incredere in el. Consider aceasta experienta o noua etapa in dezvoltarea lui. Ca parinti nu vom putea fi mereu langa ei, dar daca ne facem datoria si le explicam fiecare pas, ii facem egalii nostri, mai mult de jumatate de treaba e rezolvata. Acest proces incepe de cand e micut, asa cum zici si tu, ii implicam in activitatile zilnice, le respectam deciziile ( la modul controlat de noi, fara ca ei sa-si dea seama) si le cerem parerea mereu. Eu asa am ales sa procedez, inclusiv cand a venit vorba sa mai avem un copilas. Le-am cerut parerea, ei au zis ca mai vor un fratior/surioara, iar acum e deja pe drum 🙂 Daca ar fi refuzat, cu siguranta nu as fi trecut peste parerea lor.
Hai ca ma opresc aici, am scris foarte mult 🙂 Imi plac ideile tale si iti urmaresc cu interes postarile!
Mulțumesc pentru recomandări și felicitări pentru strategia abordată în creșterea copilului tău. Referitor la articolul cu egalitatea între bărbat și femeie, mărturisesc că nu sunt de acord cu el.
Cred că nu s-a înțeles ce înseamnă o femeie puternică, încrezătoare în forțele proprii. Femeia puternică nu este femeia-bărbat, dură, care duce zeci de kilograme sau care se ia la întrecere cu bărbatul sau bărbații de lângă ea.
Nu, o femeie puternică este în continuare feminină, delicată, sensibilă, este o femeie care se lasă iubită, mângâiată, ajutată de bărbatul de lângă ea și mai ales o femeie căreia îi place să fie iubită, mângâiată, etc. Dar în același timp este o femeie care știe că poate supraviețui și fără toate acestea și asta îi dă curajul și puterea să plece atunci când nu își mai găsește locul și fericirea lângă cineva anume.
Femeia puternică nu este una care bravează și insistă să își care singură sacosele, să mute mobila, sa ridice caruciorul cu copilul, sa aduca bani in casa, sa se descurce cu copii care o iau razna. Dar este femeia care știe ca la nevoie va putea să facă toate aceste lucruri de una singură și va fi bine.
Este o femeie care își cunoaște valoarea, știe de ce are nevoie, ce merită și nu se oprește până nu le obține.
Este o femeie care nu rămâne blocată într-o relație dacă nu este fericită, dacă bărbatul de lângă ea nu îi oferă ceea ce merită.
Si da, pe unii bărbați o asemenea femeie îi poate speria. Este vorba despre bărbații slabi, nesiguri pe ei, pentru care a fi puternic înseamnă a domina. Bărbați care nu se simt puternici decât lângă o femeie lipsită de ajutor, care să fie dependentă de ei.
Mi se pare tristă și chiar revoltătoare ideea că femeile ajung să fie înșelate, părăsite pentru că sunt puternice.
O femeie puternică vrea un bărbat puternic lângă ea. Iar bărbații puternici nu se tem să aibă o asemenea femeie lângă ei. Dacă se tem, atunci intră și ei în altă categorie.