O zi specială

Maria a avut o zi specială. A făcut puțini muci de dimineață. Eu am pornit sirenele de alertă generală. Am și eu niște tentative de răceală pe care le tot subminez cu cătină și miere. Scot  artileria grea. Cătină cu miere,  măr și hrișcă la micul dejun. Dar să fie multă cătină. Ieri i-a fost frig afară. Zic s-o scot undeva să petrecem timp doar noi două. Suntem în pană de servețele de bebeluși, de sare, de oscillococcinum și n-ar strica și niște clame că i-a crescut bretonul și nu stă la tuns.

Îmbin utilul cu plăcutul și o duc pe Maria la mall, prima dată pe picioarele ei. La destinație îmi zice că a ajuns la muzeu. E tot un fel de muzeu, zic, doar că diferit. Dar la fel, ne uităm și nu punem mâna.

Totul decurge bine, e cooperantă, încântată de scările rulante, “ca la metrou”. E plin de statui imense din lego și le analizează pe fiecare în parte. La mijlocul plimbării zic să-i fac o bucurie, ne așezăm “la terasă” și împărțim un suc cu portocală, grepfrut, măr și pară. Mega doză de vitamine pentru a nu lăsa răceala să-și facă loc. Ajungem la farmacie, găsim ce avem nevoie. Îmi zice că o doare burtica. Ne îndreptăm spre taxi.

• Ți-a plăcut la acest muzeu? Sau mai degrabă la cel cu animale? (Antipa)
• La animale! (mă bucur în gând)
• Hai să vedem, Marie, dacă domnul e disponibil pentru noi. (arătându-i un taxi cu iz de seriozitate)
• E pentru noi! Îmi spune hotărâtă de parcă abia aștepta să ajungem acasă mai repede.
• Fiică-mea zice că sunteți aici pentru noi, să ne duceți acasă. Așa e?

Domn tânăr, 25 de ani, nefumător, de treabă. E pentru noi. Povestim despre gelozia frățească. Îmi spune cum și-a urât frații mai mici, gemeni, născuți pe când el avea 4 ani și cum îi iubește acum enorm. E cald cu Maria, o întreabă de frățior, de ani, de nume, conversația uzuală. Răspunde în 2 peri. Își pune capul pe mine semn că e obosită și-i e somn. În mintea mea încolțește bucuria. Toată săptămâna mi-a luat câte o oră jumate s-o adorm la prânz și uneori nu mai adormea deloc. Zic gata, am un copil obosit, bun de somn. Apoi îmi trece brusc în minte articolul unui tătic blogger despre cum vrem noi, părinții, copii obosiți, să ne fie nouă mai ușor (bun articolul). Mă încearcă o oarecare stare de rușine la gândul bucuriei mele, dar îmi trece repede. Mă așteaptă acasă frate-su care mă ia de nouă, iar ea nu ia pauză cât e frate-su la rând. Când adoame câte un copil, simt ca o victorie ca cele din al doilea război mondial din cărțile de istorie. Un război din care eu nu ies victorioasă sub nici o formă. Noaptea sunt multe bătălii cu treziri în tandem, iar eu sunt ca o ghiulea aruncată dintr-un teren în altul.

Mă ține strâns Maria. Vorbesc cu ea. Să nu adoarmă. Am și eu pretenția să doarmă acasă pentru “meritul” meu de a o fi obosit, timp în care pot sorta rufele să le pun la spălat. Deodată dă cu tunul. Pe frontul de vest, pe bancheta din spate a taxiului, a scos toată cătina și tot sucul cu multivitamine. Ajungem. Plătesc paguba șoferului. O urc 3 etaje în brațe, cu toată voma pe noi, iar ea mi se prelinge printre picioare. Plânsete. Dezbrăcăm hainele decorate cu cătină and co.. Nu vrea altceva decât țiți. Adoarme. Două ore. Ce bătălie urâtă. S-ar zice că am câștigat 2 ore dormite de ea. Să-mi văd de Mihai, de treburi, să mănânc ceva.

N-am nici o satisfacție. Mănânc, pregătesc ceaiuri, pun rufele. Se trezește. Are febră. Nu mare, cât să semnaleze că ceva nu e în ordine și organismul ei se luptă să repare.  O poftesc la orez. Iar țiți. Iar somn 1.5 ore. O victorie neașteptată cu gust amar. Se trezește iar în plânset. Aceeași febră. Aceleași brațe mă strâng tare.

Scot de la naftalină cadoul pregătit pentru vreun moș, zi, ocazie specială.

Ce ocazie mai bună decât o zi cu 3 tunuri de vomă cu boltă de tip curcubeu, ceva febră, plânsete și nervi? E cu adevărat o zi specială.

Analizează tacticos fiecare piesă. Îi povestesc ce e cu termometrul. Termometrul e de lemn, dar parcă mai bine ar fi pus unul adevărat. Mi-l pun mie să văd dacă am febră.

Găsește tubul de pastile. E fascinată de ele. Îi explic că sunt niște pastile de lemn albastru cu care doar ne jucăm și noi două pentru că suntem oameni reali vom mânca pastile reale (pregătesc terenul pentru o nouă tranșă de oscillo, cea de dinainte s-a evaporat cu siguranță în curcubeul surpriză). Ia o pastilă și i-o dă bebelușului. Îl doare burtica. Îl strânge în brațe. O strâng și eu în brațe.

Se trezește Mihai. N-are nici el cea mai bună stare de spirit. Vrea în brațe. Vrea și ea în brațe. Fac loc amândurora.

Vine tati de la servici. Îi ascultăm inima lui tati.  Îi amintesc de vizita la doamna doctor la spital și îi arât cum ascult inima cu stetoscopul:

• Zbang, Zbang, Zbang, zbang! Bate inima Mariei! îi spun eu în timp ce fac mișcări care imită mișcările inimii  ce se zbenguie la ea în corp.
• Iubește inima Mariei! răspunde ea.
• Pe cine iubește inima Mariei?
• Pe țițică!
• Și se cuibărește la pieptul meu să caute alinare.

Mergem prin vecini să ne jucăm cu cățelul. Cântă, dansează, se pupă, se ling. E fericită cu Yuki. Revenim acasă. Plânsete și brațe.

Noaptea țâșnesc ca o ghiulea de pe un front pe altul.

Dimineață. Febra a dispărut. Copiii râd și sunt veseli. Eu am ajuns la jumătatea sulului de hârtie igienică suflând nasul. Artileria a cedat. Trag cu tunul nazal acum.