O pinata, câțiva sabotori, niște bujori și o tăcere

Am fost duminică la o petrecere în grădina botanică și la final copiii au spart o pinata.

Copilul mic a fost acolo foarte activ și atent și la final a venit cu o prada mare. Foarte multe ciocolate si bomboane.

Am observat cum au apărut la mansarda niște personaje.

Unul îmi spunea că îi e rușine ca s-a aruncat copilul prin iarba pentru ciocolate, că erau unii copii mai mici de 5-6 ani și el are 10 și n-au fost șanse egale.

Altul îmi spunea să-i iau copilului ciocolatele și să-l conving (a se citi să-l oblig) să împartă ciocolatele cu toți copiii și să păstreze doar cateva.

Altul îmi spunea să îi țin morală despre mersul la dentist și câte chimicale sunt în ciocolatele alea (pe care, să fiu cinstită, le-as fi mancat eu, mai ales ca aveau si bounty cu cocos, preferatele mele din copilărie). 

Afară era superb, mirosisem o mulțime de bujori și trandafiri, în jurul meu erau părinți care se gândeau cum să ascundă din prada propriilor copii. Aparent toți aveau comori mari, gazda fusese generoasă cu bomboanele.

Și cât se certau în mintea mea cele 3 personaje plus încă vreo două cu identități mai slab definite, copilul mic și-a asortat toate bomboanele, și-a umplut buzunarele, nu a gustat niciuna și a zis cu bucurie:

-Abia aștept să le împart cu Maria.

Sora lui mai mare era în excursie, așa ca a ajuns acasă și i-a făcut o super punguta de cadou pentru ziua ei, cu cardul ei pokemon preferat, cu bomboane din pinata, cu o scrisoare și cu un card la Sephora luat din banii lui economisiti. I-a pus cadoul pe birou înconjurat de lanterne și luminite, să fie sigur că îl găsește la ora 23:00 când ea avea să vină și el avea sa doarmă.

Copila a venit la mine după ora 23:00 si mi-a zis:

-Dar ce frumos a pus Mihai cadoul, ca pe o scena, cu lumini. Am fost și l-am pupat și i-am multumit, dar cred ca dormea și nu a auzit.

Una dintre cele mai mari lecții învățate ca mamă a fost să tac. Încă o învăț. Când reușesc să-mi țin gura închisă cât timp personajele din minte țin discursuri lungi sau se ceartă între ele, uneori îmi iese parenting cu coroniță.

Probabil vor mânca acele ciocolate în câteva săptămâni bune și le vor împărți și cu prietenii, așa cum au făcut și cu sacii de bomboane de la colindat. Trăiesc cu recunostinta zilei în care copiii mei se gândesc unul la celălalt cu entuziasm și bucurie, investind timp și energie pentru a-și face surprize legate de ce îi place fiecăruia. Se cunosc între ei mai bine decât îi cunosc eu, sunt mai atenți la detalii, nu-și judecă plăcerile și bucuriile, nu se gândesc că e revoltător să dai x lei pe niște carduri cu pokemoni, caută să-și aducă bucurie unul altuia, iar eu mă uit la această piesă de teatru cu gândul că am făcut ceva bine.

N-am facut perfect, am greșit multe, dar binili învinji .

Am scris gândurile acestea într-o zi pe facebook pentru că simțeam foarte multă recunoștință pentru acest moment, multă bucurie și am vrut să o împart cu prietenii. 

Să găsesc un cadru în care copiii mei să aibă o relație frumoasă a fost una dintre cele mai mari provocări ale vieții mele de părinte. Am citit o mulțime de frați despre rivalitatea dintre frați, am scris și eu una pentru copii într-o seară în care copila de 2 ani îmi povestea cum vrea să scape de fratele de câteva luni.  Am greșit, comunicat copiilor ce am greșit, am învățat și tot așa. 

Dacă stau însă să mă gândesc cum am  ajuns să trăiesc momentul de grație din această duminică, aș putea să menționez câteva ingrediente: 

1. Am luat călătoria maternității cu toate provocările și greutățile ei și am transformat-o în călătoria cunoașterii de sine. Cine sunt eu? a fost cea mai grea întrebare din viața mea și mi-a luat vreo 10-12 ani să înțeleg cu adevărat. În acest proces, nu mi-am dorit doar să înțeleg cine sunt, ci și cine vreau să devin și care sunt pașii pentru a deveni acea persoană. Cu cât am lucrat mai mult cu mine, cu atât am început să am mai multă claritate. Cunoscându-mă pe mine am ajuns să îmi cunosc limitele, rănile, sabotorii, lumina, dar și umbra. Am descoperit în sufletul meu tot felul de răni la care am lucrat și lucrez prin diverse procese de vindecare și am descoperit la mansarda mea un mic teatru de păpuși unde se întâlneau personajele din poveste și făceau petreceri, dezbateri, conferințe și alte evenimente. Uneori acele personaje preluau frâiele vieții mele. Venea rușinea peste mine și mă transformam din mama empatică în lupul moralist. Apărea la mansardă people pleaserul, sabotorul meu principal, care voia să fie admirat și plăcut de toți părinții de la petrecere pentru atitudinea corectă avută în situație. Dar corectitudinea parentingului poate avea multe chipuri și, asemenea corectitudinii politice, poate naște niște efecte nedorite. Spațiul din care facem parenting poate fi unul din liniște și iubire și pace sau din răni precum rușinea sau nedreptatea, din sabotori, din neputință, din frică. Dacă vă întrebați dacă am ajuns acum părintele model, nici pe departe. Copiii mei se schimbă în fiecare zi, vin cu noi provocări și uneori eșuez în a avea cele mai potrivite răspunsuri. Dar am învățat să privesc aceste eșecuri mai mari sau mai mici ca oportunități.  Am învățat să mă uit la sabotorii mei atunci când apar ca personajele din povestea de mai sus și să văd cu ce scop au venit, cu ce vor să mă ajute, ce beneficii cred ei că îmi aduc, am învățat să validez acești sabotori, să nu mă mai sperii că după mult lucru cu mine încă mai sunt acolo, să îi îmblânzesc și să îi aduc la tăcere. Sabotorii mei intră uneori în meditație, fac yoga, le-am luat vocea. De fapt au închis singuri gura după ce s-au asigurat că i-am văzut. Am învățat toate aceste lucruri de la Shirzad Chamine din cartea lui Inteligența Pozitivă, dar și din cursul său online adresat coachilor, unde timp de mai multe săptămâni am stat într-un  proces profund de observare și lucru cu sabotorii. Am ajuns la Shirzad anul trecut în ianuarie când am început cursul de dream management și de atunci nu m-am săturat să lucrez cu el. L-am băgat în rutina mea zilnică și am făcut câte un pas mic în fiecare zi, încât uneori îmi ia 1 minut să identific un sabotor și să îl conving să tacă. Vă las aici și testul sabotorilor, dacă vreți să-i identificați pe ai voștri și să lucrați cu ei. Poate fi un pas care să vă îmbunătățească mult viața. 
2. Am învățat să tac. Încă mai învăț. Acum 3 ani eram în studioul de psihodramă unde am petrecut un an intens. Țin minte întrebarea Angelei, mentora noastră. Ce sperăm să obținem la final de formare? Să învăț să tac și să ascult, am zis. După un an, învățasem să tac destul de mult, dar tăceam în cadrul acela organizat, când ascultam consemnle ca o școlăriță serioasă. În viața de zi cu zi încă aveam nevoie să învăț. Am făcut apoi o întreagă școală de coaching de 9 luni la care antrenamentul meu constant a fost în tăcere și ascultare. Am lucrat desigur și cu alte obiective de învățare, dar tăcerea și ascultarea au fost constante. Am făcut progrese, dar încă mai am de lucru :). Însă și când îmi iese, rezultatele sunt spectaculoase. Iar din spectacolul tăcerii îmi iau apoi energie pentru tăcerea următoare.  
3. Am învățat să îmi încarc bateriile. 

Îmi încarc bateriile aproape zilnic. În unele zile mai mult, în altele mai puțin, după cum simt că am nevoie. Mi le încarc zilnic cântând. Cânt precum respir și cântând mă duc într-o lume plină de bucurie, emoție și iubire. Apoi mi le încarc dansând. Am o clientă cu care am lucrat la clarificarea visului ei de a înființa o școală de dans și zi de zi îmi trimite 2 cântece grozave pe care dansăm amândouă pe unde ne nimerim. De obicei dansez acasă, dar uneori am primit niște cântece grozave pe stradă, așa că am dansat și în mers, prin buricul târgului. Și le mai încarc plimbându-mă și căutând inimi pe oriunde ajung, căutând flori, desene pe garduri și oameni și visuri. Nu trece zi fără să întreb minim un om care e visul său. Iar asta îmi dă o bucurie enormă. Să stau și să ascult oameni despre cele mai dragi aspirații personale este un privilegiu. 

Dintr-un spațiu de relaxare, încărcare, bine cu mine, liniște sufletească și tăcere a ieșit acea zi de duminică. O zi de grație. O zi pe care pot să o repet mai des, acum că am claritate ce mă aduce în pace. Deși mi-e clar că vor mai fi și zile cu ploaie.

Cu drag,

Mihaela Coșescu, Dream Managerul care te conectează cu bucuria.

Imaginea care ilustrează acest articol este realizată de Oana Ispir și face parte din cartea Celălalt Cerc.