O școală în care profesorii și-ar împlini visurile. Și apoi o țară.

Am vizitat în ultimii opt ani extrem de multe școli și grădinițe unde am făcut ateliere cu copiii. N-am numărat școlile, nu mi-a trecut prin minte, dar până la un punct am numărat copiii. Am numărat primele sute, prima mie, primii zece mii și tot așa. S-au adunat undeva spre 40.000 de copii cu care m-am întâlnit, cu care am citit povești, ne-am jucat, am cântat și ne-am îmbrățișat. De la școala de la Castelu, lângă Medgidia, până la British school of Budapest. De la școlile de cartier din București, Iași, Ploiești, Pitești, Vaslui, până la școala românească de la Haga sau la școli private de mii de euro pe lună. 

Am întâlnit și foarte mulți profesori. Unii extrem de entuziasmați, care căutau să învețe ei înșiși metode și tehnici noi de a capta atenția copiilor, de a se conecta cu ei, de a-i atrage înspre povești, de a dezvolta proiecte pentru literație și de a cultiva creativitatea copiilor. Dacă mă gândesc la Andrada Mazilu de la Timișoara sau la Irina Panait  sau la Frau Cati Ortansa sau la Aida Frujină de la București, parcă sunt câte 5 profesoare în fiecare dintre ele. Am întâlnit alți profesori cu o voce atât de blândă și caldă, încât copiii cred că și-ar dori să îi asculte și când pleacă de la școală. Mă gândesc la Alina Iga de la Cufărul cu Povești, cu care mulți copii din toată țara își petrec dimineți și seri, nu doar elevii ei. Unii extrem de jucăuși și energici și pasionați de munca lor, construind o mulțime de proiecte cu munca lor voluntară. Și mi se duce gândul la Mona Vlai din Fibiș sau la Cristina Dan de la Castelu. Alții izvor de calm, blândețe și înțelepciune și îmi fuge mintea la Ioana Tarău sau la Cristina Bostan- Babasanda. 

Sunt mii de profesori fabuloși în toată țara, inclusiv în diaspora și dacă m-aș apuca să fac o listă a celor pe care i-am întâlnit n-aș mai termina acest articol. 

Dar sunt și unii extrem de stresați, așteptând ziua în care vor ieși la pensie sau vor găsi un loc de muncă mai bun, obosiți, frustrați, supărați pe sistem, pe părinți și pe copii care nu le înțeleg durerile, oboseala și stresul. Sunt și mulți profesori cu multe răni. Le poartă cu ei în fiecare zi la catedră pentru că sunt atât de dureroase și profunde, că le e imposibil să le lase la acasă.  Unii nu doar că nu erau interesați de atelierul de lectură, joacă și creativitate, dar profitau de moment pentru o clipă de respiro. Să fumeze o țigară,  să ia o gură de aer și de liniște pe hol sau în cancelarie, să mai termine de corectat caiete sau trecut note în catalog, să mai trimită niște mesaje pe grupul de whatsapp până termină doamna atelierul. 

În cei opt ani am trecut și eu prin multe etape. M-am entuziasmat de fiecare profesor entuziasmat și creativ și cu energie bună, m-am întristat în alte momente și uneori am ieșit din clasă cu lacrimi cocoțate în ochi sau curgându-mi șiroaie pe obraji. Am simțit multă durere pentru acei copii. Am simțit și durerea și suferința profesorilor. Unii nu dormeau bine, alții erau stresați financiar sau făceau mult timp pe drum. Alții simțeau o enormă presiune de la părinți. Alții așteptau vacanța pentru a merge către alte munci. Am simțit enormă neputință. Neputința profesorilor se transforma rapid în neputința mea, se prindea rapid ca o ciumă de mine, mă trăgea într-o vale a plângerii. 

Cred că dacă i-aș fi întrebat pe cei din urmă care e visul lor mi-ar fi râs în față. Parcă aud: 

-Ce vis, doamna Coșescu? Să ies la pensie o dată, să scap. Să fie cuminți, că m-au înnebunit de cap. Să vină o dată vacanța. Să aud și eu o vorbă bună de la părinți, că numai nemulțumiri aud. 

E multă durere și e multă frustrare în sistemul nostru educațional. E mult stres, sunt multe hârtii de făcut, sunt multe de raportat, către conducere, către inspectorat, către Minister, către părinți și uneori rapoartele sunt făcute pentru a fi făcute, nu le citește nimeni niciodată. E și multă neputință în sistem și după ani de neputință apare și resemnarea la pachet cu apatia. Mulți profesori se simt singuri, nesusținuți de nimeni și de nimic. Nu fac echipe, nu colaborează, nu împărtășesc informații pe care le cunosc și care ar putea fi de ajutor cu alții. Pentru că sistemul încurajează mai degrabă separarea, concurența decât colaborarea, decât sentimentul acela al lui împreună care e mai degrabă studiat în cărți decât adus în viață. 

Dacă ar fi să iau acum toate școlile din nou la rând, i-aș întreba pe toți profesorii despre visurile lor și i-aș trimite la cartea Mirelei Oprea, ca un prim pas pentru a începe sau reîncepe să viseze. 

Știu sigur că mulți profesori au rămas fără visuri sau ar putea să-mi spună doar niște pseudo visuri. Niște strigăte de ajutor, niște fărâme de frustrare. Ar putea face liste lungi de obstacole, unii ar putea să-mi spună de ce visurile nu sunt posibile sau sunt pentru alte tipuri de oameni, pentru visători… Și aș simți în vocea lor că nu e de bine, că au în minte copiii aceia care se uită pe fereastră în loc să fie atenți la ore. Și că e ceva greșit în treaba cu visatul. 

Știu sigur că mulți profesori dintre cei cu care m-am întâlnit nu ar putea să-mi povestească despre un vis al lor cu ochii sclipind de emoție și bucurie, cu entuziasm pentru că muncesc la el, cu emoția că pot să-l împărtășească. Din păcate, am miros să simt oamenii care și-au pierdut visurile sau cărora le e teamă să (mai) viseze. Din fericire, ori de câte ori întâlnesc astfel de oameni reușesc să plantez o sămânță. Îi întreb despre visurile din copilărie. Despre visurile celor dragi. Sau le spun o poveste care se leagă de un obstacol pe care ei îl pun în fața visului și despre un om care a depășit acel obstacol. Și din fericire, văd sămânța plantându-se. O văd în ochii celui cu care vorbesc, în întrebările care apar apoi. Uneori plantez semințe în nisip sau în piatră, dar am văzut niște plante superbe crescând în piatră.

Un om conectat cu visul său e mai sănătos, trăiește mai mult și mai bine, așa spun studiile științifice. Dar un profesor nu e orice fel de om. Un profesor atinge în fiecare zi suflete care își construiesc identitatea. Așa că un profesor conectat cu visul său e ca SuperMan sau WonderWoman. Pentru că această conectare nu aduce beneficii doar în viața lui, ci în viața fiecărui copil sau părinte cu care interacționează. 

Un profesor conectat cu visul său este în același timp conectat cu eul său superior, cel care poate realiza acest vis. Cu cât visul său e mai mare și mai îndrăzneț, cu atât eul său are câteva etaje în plus, iar profesorul care își construiește scara către aceste etaje superioare e cel care lucrează cu sine pentru a deveni acea persoană care reușește să realizeze aceste visuri. 

Un profesor care lucrează în acest mod cu sine este unul cu mentalitate deschisă, flexibilă, preocupat de dezvoltarea sa personală și creșterea sa continuă nu pentru dosarul de la salariul de merit, ci pentru visul său. Pentru acel lucru care îi face sufletul să danseze și ochii să sclipească. 

Un profesor conectat cu visul său este un profesor care cultivă compasiunea de sine și pentru ceilalți, care este orientat către soluții, nu către probleme, care vede în orice obstacol o oportunitate de creștere, dezvoltare, colaborare, învățare, evoluție. 

Un profesor conectat cu visul său este un profesor energic, cu o mare capacitate de conținere a clasei, cu o energie bună și luminoasă. Visul, cu cât e mai mare, cu atât mai multă energie aduce. 

Un profesor conectat cu visul său și care lucrează la el își cunoaște și folosește calitățile. E conștient de ele și le pune în slujba visului său. Își ia creativitatea pe care o folosește la clasă pentru proiectarea lecțiilor într-un mod mai atractiv și o duce către visul său de a scrie o carte sau de a organiza un festival de film sau de a călători prin lume. Și caută soluții out of the box. Probabil așa a apărut Aritmetica Sunetelor, a Anei-Maria Rusu, sau festivalul Boovie, dintr-un vis de suflet la Carmen Ion. Acum Boovie sprijină atât de multe visuri ale copiilor. 

Un profesor conectat cu visul său și care înțelege cu ce se mănâncă știința împlinirii aspirațiilor personale este un profesor care caută. E căutător de chestii, cum ar spune Pippi Șosețica, o bună prietenă a mea.  Caută răspunsuri, își pune întrebări, clarifică visul, își folosește gândirea analitică pentru a găsi soluții și a face planuri și a găsi pașii care îl duc din punctul A din punctul B.  

Un profesor conectat cu visul său și care cunoaște știința împlinirii aspirațiilor personale știe care este puterea echipei și a cooperării. Știe să ceară și să primească ajutor. Și știe să ofere ajutor la rândul lui. 

Un profesor conectat la visul său și care lucrează la el cu seriozitate își crește coeficientul de inteligență pozitivă despre care vorbește Shirzad Chamine și are  mai puțini sabotori. Nu se consideră victima nimănui. Nici a sistemului, nici a părinților, nici a inspectoratului, nici a lui Iohannis. E conectat cu misiunea și cu darul lui, e conectat cu ceea ce aduce bun în viața copiilor și părinților și în societate. Înțelege deplin conceptul de responsabilitate și se simte împuternicit. 

Un profesor conectat cu visul său are puterea vulnerabilității. Este reflexiv. Știe să admită când greșește, își asumă limitele și lucrează să depășească acest moment. 

Un profesor conectat cu visul său care este managerul serios al acestui vis este în același timp curajos. Își asumă schimbarea, ieșirea din zona de confort și inspiră prin curajul său. 

Un profesor conectat cu visul său este un profesor fericit. Iar oamenii cu adevărat fericiți nu fac rău altora, ba, din contră, țin palmele punte și îi ajută pe ceilalți să urce deasupra lor. Și acesta este rolul fundamental al profesorilor. Să își ofere brațele pentru a-i ridica pe copii deasupra lor, prin ceea ce fac, dar mai ales prin ceea ce sunt. 

Copiii învață mai mult din ceea ce sunt profesorii decât din ceea ce fac, spun sau explică ei. 

Copiii poate vor uita radicalii și propoziția completivă directă. Dar nu vor uita lumina și iubirea profesorului. Sau lipsa luminii și a iubirii. Întunericul. 

Visurile aprind lumina. Aprind lumina în inima și în ochii profesorilor. Și aprind lumina în sistemul educațional în care de multe ori e beznă. 

Există un potențial imens de transformare a sistemul educațional și a întregii țări prin profesori. Avem nevoie de profesori conectați la cele mai frumoase și mai îndrăznețe visuri ale lor. De profesori curajoși să-și urmeze visurile, dar mai ales de profesori disciplinați care să devină managerii visurilor lor și să folosească puterea științei pentru a le conduce și împlini cu ușurință. 

Copiii vor citi în cărți despre Malala, dar probabil n-o vor cunoaște niciodată. Însă e posibil ca exemplul profesorului lor să le schimbe complet viața. 

Dacă ești managerul unei companii și nu știi ce campanie de CSR să faci pentru a avea cel mai mare impact, scrie-mi să construim împreună un proiect în care să ajutăm profesorii să se conecteze cu visurile lor și să învețe o metodă bazată pe evidențe științifice cu care să își împlinească visurile cu ușurință. Nu numai că vom vedea profesori fericiți în clase, dar aceștia vor putea integra această metodă în predare și vor putea sprijini la rândul lor visurile copiilor din clasă. 

Dacă ești fondatorul unei școli sau grădinițe private sau a unui after-school, contactează-mă pentru a realiza un proiect în instituția ta. Pentru a face din instituția ta nu doar o școală, ci un loc magic în care cresc visuri, ca niște baobabi imenși pe acoperișul clădirii, în care vor crește apoi alți copaci și apoi alții, cu 12, 24, 36 sau mii de etaje, pentru fiecare copil din clasele voastre și pentru fiecare părinte. 

Dacă ești directorul unei școli de stat, scrie-mi și hai să găsim împreună o soluție de a sprijini profesorii să își împlinească cele mai dragi visuri. 

Dacă ești persoană fizică și vrei să faci cadou unui profesor sau unor profesori un atelier de dream management cu mine, scrie-mi să punem țara la cale. Va fi un pas mic, dar poate unul care schimbă viața unui om și a generațiilor de copii pe care îi ghidează.

O școală în care profesorii ar fi conectați cu visurile lor și ar ști cum să acționeze să și le împlinească ar fi magie pură. Dar oare cum ar fi o țară întreagă cu astfel de școli?

Cu iubire, 

Mihaela Coșescu

Dream Managerul care te conectează cu Bucuria

Fotografie de Daniela Pâslaru, o inimă pentru profesorii din România, entuziasmați sau resemnați, cu sau fără visuri.