Fetița care voia să intre în cartea recordurilor pentru că a iubit cei mai mulți oameni

Merg ocazional în școli și grădinițe să le citesc copiilor povești și să discut cu ei despre cărți, uneori să mă joc sau să cânt cu ei, mereu însă cu o carte în mână. Este, probabil una dintre cele mai frumoase munci din lume. 

Uneori merg cu cărți ale mele, alteori aleg alte cărți care îmi plac mult. 

Astăzi, pentru că de-abia fusese 1 iunie și m-am conectat și eu cu copila din mine, am ales o bijuterie de carte, Cofetăria, scoasă din laboratorul editurii Cartier de Lavinia Braniște, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu. E o carte pe care am adorat-o de când am pus mâna pe ea în Cărturești, superb ilustrată și cu o poveste care curge, cu teme superbe de discutat cu copiii. 

Unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din copilărie erau legate de mersul la cofetărie. Nu mergeam des, în mintea mea a rămas cam o dată pe an, câțiva ani,  dar poate au fost mai multe escapade uitate. Eu am rămas doar cu ideea că mi-aș fi dorit mai des. Pentru că atunci când mergeam la cofetărie mergea și tata și el era mai mereu plecat cu treabă. Așa că pentru mine era mai mult decât despre eclere și amandine. Cofetăria era despre familie, despre împreună, despre dor și bucurie. 

Povestea aceasta este despre bunicul maestru cofetar care a moștenit cofetăria de la bunicul său și care vrea să o ofere la rândul lui moștenire Clarei, nepoata sa de 4-5 ani, adoptată. Bunicul a programat sărbătoarea de 100 de ani a cofetăriei în ziua în care  avea să o cunoască pe Clara. Și pentru că avea emoții și nu știa ce și cum să vorbească cu ea, bunicul și-a propus să o impresioneze  decorând o tartă imensă cu cireșe pe care o pregătise pentru cartea recordurilor. Fiind o tartă mare, bunicul s-a agățat cu o frânghie de macara pentru a orna el însuși mijlocul prăjiturii imense. Ca un super erou al prăjiturilor, proaspăt intrat în cartea recordurilor, bunicul avea să aibă mai mult curaj să facă cunoștință cu Clara. 

Un pasaj preferat din carte este atunci când mama îl sfătuiește pe bunicul ca orice ar face să nu-i miroasă părul. E celebră în familia lor povestea de când se născuse ea și bunicul pe atunci tată nu se putea opri să îi miroasă părul. Mirosul de bebeluș e probabil cel mai frumos miros din lume. 

Dar lăsând povestea la o parte, la atelierul de azi, după ce am clarificat cu copiii ce sunt acelea recorduri (doi dintre ei deja știau), i-am întrebat cu ce record ar vrea să apară ei în cartea recordurilor, dacă ar vrea. Și au început să vină tot felul de răspunsuri: de la cel mai lungă păr, până la cea mai rapidă conversație de la sărituri deasupra lacurilor cu mașina, pănă la sărituri pe deasupra vulcanilor și în vulcani :). Am clarificat și cum e cu lava și vulcanii. 

După câteva răspunsuri, nu mai ridica nimeni mâna să vorbească despre recordul personal, aproape toți copiii își spuneau în cor recordurile, unii colegilor de scaun. A fost un zumzet incredibil. 

Mintea mea de dream manager a catalogat toate aceste recorduri dorite ca pe visuri.

Când am liniștit prima tură de zumzăit și am revenit la mâini ridicate, o fetiță a spus: eu vreau să am recordul pentru că am iubit cei mai mulți oameni. 

M-a topit, recunosc. Mai ales că sunt în proces intensiv de învățare și dezînvățare a iubirii. Mai ales că o caut în tot și în toate. Iubirea pare complicată la 40 de ani și e atât de simplă la 5 ani. 

Am scris aici ca să n-o uit niciodată pe fetița care voia să bată recordul la iubit oameni. Are un păr castaniu, până sub urechi, niște ochi căprui și un zâmbet cu care topește inimi. 

Visez la o lume în care toți să ne întrecem să batem acest record. Și să se scrie multe cărți cu acest record mereu întrecut. 

Cu drag,

Mihaela, Dream Managerul care te conectează cu bucuria