Niciodată nu e prea târziu să fii un părinte bun (mai bun) pentru copilul tău!

O familie mixtă, tatăl grec, mama româncă și 2 copii. Ei trăiau în România. Tatăl, un grec ce-și iubea părinții foarte mult, își dorea ca și copiii săi să aibă o relație foarte bună cu bunicii greci, aflați la distanță, în Grecia.

Având în vedere întâlnirile rare cu bunicii din Grecia, copiii nu erau atrași de interacțiunea cu aceștia.

Astfel, tatăl le-a promis copiilor că pentru fiecare conversație la telefon cu bunicii din Grecia le va da câte 5 lei.

Metoda recompenselor a funcționat perfect. Astfel încât copiii erau foarte încântați să vorbească cu bunicii din Grecia. Ba chiar, uneori când tatăl uita să formeze numărul pentru a vorbi cu bunicii din Grecia, copiii veneau și îi aminteau tatălui să-i sune pe bunici.

Toate bune și frumoase până la aniversarea de 6 ani a copilului mai mare. Petrecere mare, vin și bunicii din Grecia, iar copilul îi spune tatălui.

• Și. tati. să știi că de acum sunt băiat mare și eu nu-i mai sun pe bunicii din Grecia decât pentru minim 10 lei.

Nu este un banc,ci o poveste relatată de Monica Reu, instructoare pentru comunicare non- violentă. E o poveste relatată de părinți la unul din cursurile Monicăi Reu în timp ce aceasta le vorbea despre cât de nocive sunt pedepsele, dar și recompensele în educația copiilor noștri. Am auzit povestea aceasta vineri, la o frumoasă lansare de carte pentru părinți, dar nu numai. Este vorba despre cartea Pedepsiți prin recompense, a lui Alfie Kohn. O prezentare foarte scurtă a cărții am găsit aici.

Aștept cu interes să o citesc.

Din păcate despre cele mai multe cărți, articole, teorii și așa mai departe utile pentru părinți în procesul de creștere a copiilor aflu în general după ce m-am lovit de o problemă și după ce am făcut deja una sau mai multe boroboațe părințești.

Maria are suficiente jucării.  A tot primit de la rude, prieteni, i-am cumpărat și noi. Suficiente cât să împartă și cu frate-su.

De cele mai multe ori este generoasă și împarte tot ce are cu copiii din parc, chiar și cu Mihai.

Am surprins-o în parc auzind că un copil și-ar dori o jucărie anume a altui copil și acela nu vrea s-o împartă, și deși părea că e concentrată la joaca în nisip, a ascultat, s-a ridicat, a luat jucăria ei asemănătoare cu cea disputată și s-a dus să i-o întindă. Pe muțește. Apoi mi-a spus mie: Icsulescu voia lopățica. I-am dat-o.

Altă dată eram la un atelier de pictură. Ea e mare iubitoare de căței. Ar îmbrățișa și pupa toți cățeii de pe stradă. A vrut să picteze un cățel de ipsos. La un moment dat se așează lângă noi un băiețel. Își luase un cocoș la pictat. Era foarte supărat că nu mai găsise un cățel și mama încerca să îi explice că nu mai erau căței, că se terminaseră și că asta e…în ziua aceea va picta un cocoș. Maria picta de zor cățelul ei. Nu a schițat nimic pe toată durata conversației. La un moment dat văd că îi întinde cățelul băiatului peste masă și îi ia cocoșul la schimb. Voia musai să picteze. Ar fi dat cățelul, dar rămânea fără obiectul muncii, așa că a decis că un schimb e cel mai potrivit.

Cu Mihai e uneori foarte generoasă, dar de cele mai multe ori nu vrea să   împartă cu el. E destul că ne împarte pe noi, părinții și brațele noastre împotriva voinței ei. Așa că își face singură dreptate și nu mai împarte și jucăriile.

De când stă și Mihai în fund și e foarte activ și curios i-am dat și lui tot felul de jucării și obiecte pe care să le descopere. În zile cu crize de furie și gelozie frățească, Maria îi lua din mână orice i-aș fi dat: o jucărie zornăitoare, o banală sticlă de plastic, o minge, un pachet de servețele, un pantof, o cremă. I le smulgea din mână cu forța. Ba chiar în momentele când se întindea cu mari eforturi Mihai să apuce și el orice în mână, Maria venea ca vijelia  și îi smulgea acel orice din mână, spunându-i cu autoritate:  E al meu!!! Și dă-i luptă de convingere. Că nu totul e al ei. Că unele lucruri sunt și ale lui Mihai samd.

Citisem la un moment dat că nu e la varsta la care împarte benevol așa că nu am insistat. Doar că în același timp cu smulgerea obiectelor din mâinile mici ale lui Mihai îl pișca, mușca, îl împingea, îi trăgea o palmă. Tratamente frățești care porneau distracția la noi în casă, spre deliciul doamnei Ticănețu. Ce să fac mai întâi? Să consolez victima? Să țin o predică agresoarei? Greu.

Într-o bună zi am cedat nervos. I-am spus clar și răspicat Mariei:

• Maria, TREBUIE să împarți jucăriile și cu Mihai. Sunt suficiente astfel încât să aibă fiecare cu ce să se joace. Tu le cunoști deja. Unele nici măcar nu te interesează pentru că sunt pentru bebeluși. Le iei și nici măcar nu te joci cu ele. Este fratele tău și are dreptul și el să se joace cu jucării. Iar dacă nu împarți iau toate jucăriile, le bag într-un sac și le dau pe toate copiilor săraci, care nu au nici măcar o jucărie.

Sper să avem posibilitatea să le oferim copiilor noștri suficiente jucării cât să îi ajute la dezvoltarea lor emoțională, motrică, cognitivă, dar îmi doresc în același timp să știe că nu plouă cu jucării, că ele costă bani, că banii nu pică din cer, că nu putem să cumpărăm mereu toate jucăriile din lume, că sunt copii care nu au nici măcar o jucărie, că jucăriile sunt și ele niște simple lucruri și că dragostea e pentru ființe, nu pentru lucruri. Dacă se strică mașinuța de jucărie nu e sfârșitul lumii. Jucăriile, obiectele, în general,  sunt dispensabile. Ne jucăm cu ele, dar putem la fel de bine să le dăm altcuiva și să fim la fel de fericiți și fără ele.

O să îmi ia probabil vreo câțiva ani până le imprim această mică filosofie a jucăriilor, dar măcar am un obiectiv.

Mariei i-au răsunat bine în cap cuvintele mele. O rugam să-i mai dea o jucărie lui Mihai, i-o întindea temătoare și în timp ce stătea cu mâna întinsă către el își spunea încetișor: Dacă nu împart, dăm la copiii săraci.

Eu bucuroasă nevoie mare că a înțeles Maria să împartă cu frate-su.

Totuși, când Maria repeta fraza de mai sus, ceva nu-mi suna bine. Ceva nu era în ordine. Eram însă atât de bucuroasă că episoadele cu palma, mușcătura, împinsul, zbieretele și bocetele fuseseră înlocuite de o împărțeală frățească, încât nu înțelegeam ce nu e în ordine în cuvintele Mariei. Mă gândeam că și doamna Ticănețu e fericită, sau mă rog, pe cât posibil.

Acum vreo 2 săptămâni vin în vizită două prietene ale Mariei (2 ani și 3 luni) un pic mai mari: Ecaterina (4 ani și 10 luni) și Ioana (3 ani și 4 luni).

La început bucuroase de revedere, se joacă frumos, după care începe bâlciul. Voiau toate titirezul.

Ecaterina mă apostrofează:

-Mihaela, Maria nu vrea să împartă cu noi.

Eu, mândra deținătoare a formulei magice de împărțire frățească, respir adânc și încep să explic cu tonul autorității blânde, având copilul deja dresat pe tema asta.

– Maria, ce-am vorbit noi două? Că trebuie să împărțim jucăriile…

• Dacă nu împarți, dăm la copiii săraci! repetă Maria mea ca hipnotizată, amintindu-și consecința/ pedeapsa neîmpărțirii
• Eu, în ignoranța mea, continuu bucuroasă… și zic.. uite și Ecaterina și Ioana știi că adesea nici ele nu împărțeau jucăriile. Și atunci Cristina le-a confiscat și le-a trimis copiilor săraci care nu au deloc jucării.

După care urmează revelația.

Ecaterina (4 ani și 10 luni) mă urechește revoltată:

• Ce prostie mai e și asta? Cum adică să dăm  copiilor săraci dacă nu împărțim?! Dăm și copiilor săraci pentru că așa trebuie! Să aibă și ei jucării. Nu numai noi! Nu pentru că nu împărțim.

(Ai făcut treabă bună, Cristina! Poți fi mândră. Una din cele mai bune lecții pe care le-am primit în viață. )

N-am timp să mă minunez de Ecaterina. Reacționez prompt să salvez ce se mai poate din situație:

• Ai dreptate, Ecaterina. Așa este. Am greșit cu această comparație. Trebuie să dăruim și altor copii pentru că așa e uman să facem. Haideți să vă citesc o poveste frumoasă. Vreți?
• Da! Da! Da!

Unanimitate! Titirez abandonat.

Dragostea față de bunicii din Grecia sau generozitatea față de copiii care au avut parte de mai puțin noroc în viață sunt valori ce nu trebuie transmise prin recompense sau condiționări/ pedepse copiilor. Maria putea să împartă cu Mihai jucăriile doar pentru a nu dărui și altor copii din afara perimetrului casei noastre. Iar eu cu siguranță nu mi-aș dori așa ceva.   Cartea lui Alfie Kohn, deși nu am citit-o încă, pare să spună, din ce am auzit, că dacă condiționăm, recompensăm copiii pentru a face ceva ce e bine în sine să facă, atunci efectul e pozitiv doar pe termen scurt, pe termen lung ei pierzându-și interesul pentru acel bine (fie că e vorba de citit, învățat, dăruit, de vorbit frumos și politicos etc).

Morala zilei mele de octombrie a fost încă o dată că cele mai frumoase și mai bune lecții le primim de la copii. Consolarea pentru gafa mea e că de la momentul când am scos porumbelul pe gură și până ce m-a luminat Ecaterina nu trecuse decât vreo săptâmână, așa că am schimbat rapid discursul. Și cică niciodată nu e prea târziu să fii un părinte bun (mai bun) pentru copiii tăi. Nu știu ce înțelept a zis asta, la mine a ajuns via Cristina,  dar de câte ori mai calc strâmb pe drumul părințelii, mă încurajez singură cu fraza asta.

P.S. Câteodată nu mă simt foarte confortabil cu ideea că povestesc toate erorile mele materne, mai ales când văd în jur multe mame perfecte, care au citit cărțile potrivite la momentul potrivit și le aplică cu succes, dar dacă măcar o persoană a învățat ceva din erorile mele și are o abordare mai bună cu propriul copil, atunci misiunea e îndeplinită.