Despre Dumnezeu și despre oameni pentru copii

Dragostea față de ideea de Dumnezeu mi-a fost transmisă de către Mămaia. Un personaj fascinant al vieții mele. Mămaia are vreo 80 de ani (mereu uit cifra exactă de parcă eu aș fi cea de 80 de ani, nu ea), s-a născut în perioada marii crize a anilor 30, și-a crescut frații mai mici,  4 copii ai ei și mai mulți nepoți cum a știut mai bine.  A trăit văduvă de mai bine de 30 de ani, a menținut echilibrul, armonia și ajutorul reciproc în familie.

Mămaia are 4 clase. Cu toate astea citește mult, în special cărți religioase. Mămaia a fost prima mea biblie, pe când încă nu știam să citesc. De la ea știu povești cu Iisus, cu Moise, cu Noe, cu Iov.  De la ea mi-a rămas întipărită pilda talanților.  Printre lucrurile pe care le regret în viața e și acela că nu am petrecut mai mult timp cu ea. Slavă Domnului încă mai am timp.

Mămaia mea greu încercată de viața are o minte brici.

Am văzut-o atât cât am putut cum s-a adaptat multiplelor schimbări ale lumii în care trăiește. Modestă, dar în același timp mândră, în sensul de demnă, a știut mereu când să tacă și când să vorbească.

Tătaia a fost veteran de război. Mămaia avea cupoane CFR de urmașă a lui tătaia și în sezonul rece se urca în tren și făcea drumuri Galați, Bîrlad, Vaslui către copiii și nepoții ei. Le împletea tuturor câte un ilic, câte un palton, câte o bluză pe gât, câte un pantalon gros de lână pentru a ține cald, un pic mai înalt, să țină la șale.

Prin 2003 am plecat la București cu trenul. Urma să plec în Spania cu programul Erasmus. Mămaia venise să mă vadă înainte de plecare. Îi era teamă pesemne să nu rămân pe acolo și să nu mă mai vadă. Deja câteva din verișoare își luaseră lumea în cap și rămăseseră prin Spania și Italia la muncă.

Mămaia cântă frumos. Înainte să mă urc în tren s-a apucat să-mi cânte în gară:

Iarba verde de acasă

Numai rătăcită-n lume nu mă lasă  (Mircea Rusu)

Strofa cred că e compusă de ea

Las și mamă, las și tată

Și-o bunică supărată

.și iar refren …

Iarba verde de acasă

Numai rătăcită-n lume nu mă lasă

A mers cu mine până la Bîrlad. Vizita alți nepoți acolo.

De emoție, când și-a cerut biletul la casieria gării (stătea singură la coadă să-și ia biletul cu cupoanele ei, deși eram 3 generații în gară), în loc să ceară bilet la proaspăt întrodusa Săgeată Albastră, s-a fâstâcit și a cerut un bilet la rachetă.

A fost un moment în care toți eram un pic emoționați. Eu plecam singură în lumea largă. Puiul cel mai mare al mamei și al tatii pleca în lumea largă.

Racheta mămaii a venit la marele fix. Am izbucnit toți într-un râs nebun de dat emoțiile afară și până a plecat trenul n-am făcut altceva decât să râdem de racheta ei.

La cât o știu de deșteaptă pe mămaia, nu m-aș mira să fi zis intenționat rachetă în loc de săgeată doar doar să mai detensioneze atmosfera.

Mămaia făcea prescura la biserică în fiecare sâmbătă, făcea colivă din grâu bun bătut de noi în curte într-un dispozitiv mare de lemn (nu-i știu denumirea din păcate) pe care o orna cu o cruce și cu bomboane de cacao cumpărate de la oraș. Total nesănătoase, cu mult zahăr, dar dulci și le vânam prin colivă în fiecare duminică.

Mămaia cântă la strană la biserică. Știe slujba pe dinafară. În plus învăța mereu tot felul de alte cântece religioase cu blândul păstor și altele asemenea. Cântă Prohodul. Citește Psalmii. Până să intru la școală știam pe de rost Psalmul 50, Crezul, Cuvine-se cu-adevărat și alte rugăciuni clasice. Frate-meu era vedetă. De pe la vreo 2- 3 ani zicea Tatăl Nostru în fiecare duminică la slujba satului Movileni. Primea bomboane de la preot. Primeam toți copiii câte o bomboană, dar el era răsplătit dublu.  Pe la nunți, frate-meu dădea iar lovitura cu Tatăl Nostru. După cununie, nu mai vorbea nimeni de mireasă, ci de cât de frumos a spus băiețelul acela Tatăl Nostru. Mămaia îl visa preot. El se visa ticălos (așa credea el că se spune la fotbaliști care primeau epitete de la tata când nu dădeau gol sau făceau știu eu ce gafă fotbalistică).

Mămaia avea 4 clase, dar prioritatea ei a fost ca fiecare copil al ei să facă o școală: un liceu, o școală de meserii, ceva ce să le asigure posibilitatea de a-și câștiga pâinea.

Mămaia e slabă ca o umbră, dar are o forță mentală de zici că răstoarnă munții.

Mămaia ne-a dus pe toți la prășit porumbul, la luncă cu caprele, la adunat potbal pentru sarmale, la cules porumb, la cules la vie, la bătut floarea soarelui, la cules mere din livadă, la cireșe, la cules de mure și fragi.

Mămaia și-a împărțit agoniseala, multă, puțină cât a fost, astfel încât toți cei 4 frați au fost fericiți. Unul a luat casa, alta a luat jumate de curte în care și-a făcut casă (am cules cu toții pietre de la râu pentru casa unchilor), maică-mea a primit grajdiul, iar cealaltă mătușă cărarea de la poartă până-n casă. Ea ne-a dat liber pe cărare tuturor pentru a ne aduna când am putut să o vedem pe mămaia, iar unchiul și mătușa ne-au primit mereu cu un ciaun cu mămăligă caldă și un boț de brânză. Dacă n-au fost 4 părți perfect egale, mămaia a compensat pe alte părți și și-a ajutat copiii în momentele cheie din viață când aveau nevoie de un șut în fund pentru a face un pas înainte.

Mămaia a strâns pentru fiecare din cei 8 nepoți  un bacșiș consistent pentru aniversarea de 18 ani. Pentru asta vindea vin la sticlă sau la pahar făcut din struguri din grădina ei mușteriilor din sat sau mergea la piață  la oraș să vândă câte un curcan crescut un an de zile.  De câte ori văd o bătrânică vânzând ceva în capătul pieții cumpăr orice vinde chiar dacă nu-mi trebuie. Cumpăr din dor de mămaia.

Mămaia are o pensie cât bonul nostru săptămânal de la carrefour, dar n-am auzit-o niciodată că n-are bani. Are niște vorbe celebre: Pe mine să nu mă caine nimeni! (Adică să nu-i plângă nimeni de milă). Din banii ei a dat mereu pentru acoperișul bisericii, pentru renovare, pentru wc-ul nou din curtea bisericii.

Tanti Anglitira, mămaia mea, e un om iubit și respectat în tot satul. Un om echilibrat, fără să fi facut cursuri de yoga, un om onest, care nu s-a ghidat în viață decât după poruncile biblice, o mamă, bunică și străbunică de poveste, dar care n-a citit cărți de parenting, n-a auzit de dr. Dan Siegel sau de Alfie Kohn. Este o feministă care a susținut educația copiilor și nepoților, i-a sprijinit în drumul lor pentru autonomie, dar n-a auzit vreodată de Andrea Dworkin sau Simone de Beauvoir. N-a auzit nici de feminism, a auzit mult despre Iisus.

Mămaia mea trăiește, dar eu o văd rar. Prea rar. Uneori chiar o sun rar, că doar am și eu copiii mei, sunt ocupată.

Am terminat articolul și am zis s-o sun. Mereu îmi răspunde de parcă aș fi sunat-o zilnic.

• Ce faci mămaie?
• Ce să fac, mamă? Mai citesc din Biblie.
• Dar n-o știi pe de rost de când o tot citești?
• Eeee..memoria mea mă mai lasă, nu mai știu unele lucruri. Recitesc.

Când eram mică citeam Povestiri Istorice. Asta aveam la bibliografie. De atâtea povești cu capete tăiate visam mereu că ne atacă turcii și vor să ne taie capul. În vis fugeam mereu în biserică. Acolo eram în siguranță. Și mă trezeam liniștită. Curtea bisericii este lipită de grădina mămaii. E ca o extensie a ei.

Pe măsură ce am crescut am văzut și alte biserici, am întâlnit și alți preoți. Am văzut cum biserica propăvăduiește mai mult frica de Dumnezeu decât dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproape. Am văzut și oameni care mergeau la biserică în fiecare duminică, erau doar cu Dumnezeu în gură, dar mințeau, furau, înjurau, se certau cu frații, își băteau copiii,  se uitau urât la alții, nu-și ajutau aproapele.

Am întâlnit și un preot care. copil fiind.  m-a ținut la spovedanie o oră să mă întrebe de ce am venit la biserica aceea și nu m-am dus la cea din cartier, de ce nu spun rugăciunea dimineață, la masa de prânz și în fiecare seară. Că dacă eu sunt prea obosită seară după mormanul de lecții pe care îl fac pentru școală și adorm uitând să-mi spun rugăciunea, poate și Dumnezeu într-o bună zi uită de mine și-mi ia lumina ochilor.

Din momentul acela am refuzat să mai merg la spovedanie și la biserică la slujbă. Merg la biserică la nunți, botezuri, intru în biserică când e goală și vreau să am un moment cu mine.

Nu mi-am dus copiii duminica la slujbă. Am ales să-i las pe ei să aleagă. Să își găsească calea spre Dumnezeu. Îi spun Mariei povestiri biblice, dar ca pe orice poveste obișnuită.

Bunicile o învață rugăciuni.  Sunt speriate de îndepărtarea mea de biserică. Nu înțeleg că nu m-am îndepărtat și de Dumnezeu. Că el e acolo în mine. Seara la culcare Maria îmi cere să-i spun rugăciuni: Tatăl nostru, Înger Îngerașul meu și Doamne Doamne Ceresc Tată. Le știe pe de rost de la 2 ani, dar vrea să i le spun eu. Le spun cu drag. Vorbim adesea de Doamne Doamne (la inițiativa ei) și oricând vede o biserică spune că acolo e Doamne Doamne.

Când mă gândesc la cum să-i conturez Mariei imaginea lui Dumnezeu, mă gândesc la Mămaia mea, o filosoafă mai tare ca John Rawls.

Voi cum vorbiți copiilor despre Dumnezeu?