Una din multele lecții ale Mariei

Mariei i-au plăcut cățeii cred că de când era în burta mea. Când nu putea încă să meargă pe picioarele ei și o plimbam pe stradă în căruț, ori de câte ori vedea pe stradă un cățel dădea semne să sară din căruț și nu se lăsa până nu urmăream cățelul cu pricina. Apoi lucrurile s-au complicat. A început să alerge după ei, să  îi mângâie pe bot fără să facă vreo discriminare de rasă, postură, dantură și alte trăsături specifice canine. Bineînțeles și eu cu inima în gât la fiecare episod.

Acum un an, pe când Maria avea 2 ani și 2 luni, am fost cu ea la Ferma Animalelor, undeva pe lângă București. Nebunie curată! A hrănit toți mieii, măgarii și caprele. A alergat printre animale de mă temeam să nu o pierd pe acolo, la cât de aglomerat era. Dar să vezi, grozăvie, acolo nu erau câini!

Până când ne-am intersectat cu clubul de pictură. S-a așezat ca hipnotizată, și-a luat șorțul și bineînțeles că nu a vrut să picteze altceva decât un câine alb, frumos, făcut din ipsos. Nu mai văzuse astfel de figurine și era încântată.

Nu pot să îi uit nici acum privirea concentrată și buzele strânse de emoție și bucurie pentru că ea picta un câine 3D. Ce interesant trebuie să i se fi părut având în vedere că până atunci pictase pe clasicul bloc de desen.

Între timp, s-a așezat lângă noi un băiețel ceva mai mare, supărat nevoie mare că nu mai găsise nici un câine. Erau o mulțime de alte animale, dar nici un câine. Mama încerca să-l liniștească, să îi explice că și cocoșul său e la fel de frumos. Dar el știa una și bună.

În tot acest timp, Maria își picta concentrată câinele și părea că nu aude și nu vede nimic, deși băiețelul era chiar în fața ei.

Nu și-a ridicat privirea de la câinele ei, dar avea o privire cumva gravă.

La un moment dat, cu o naturalețe ce m-a uimit, ridică câinele ei pictat pe jumătate, i-l întinde peste masă băiatului care își înghite lacrimile, întinde mâna și îl ia bucuros.

Fără a-i spune nimic, Maria îi ia cocoșul din fața lui și continuă să-l picteze concentrată.

Era învățată să facă schimb cu copiii. Am învățat-o și noi, dar pe tema asta foarte mult e meritul lui Flori, prietena noastră bună despre care am scris aici.

M-a surprins însă faptul că inițiativa a fost a ei. Fără să îi ceară nimeni. Nici măcar băiețelul cel supărat.

-Maria, i-ai dat băiețelului cățelul tău? am întrebat-o eu în loc să îi spun cele 1000 de Bravo-uri din capul meu.

– Da, i-am dat! îmi răspunde sec. Era supărat!

-Ai observat că era supărat pentru că nu mai găsise și el un cățel?

-Da, l-am consolat!

Generozitatea nu se predă! cum bine spune Maria, însă se învață prin puterea exemplului.  La fel și empatia!

Îmi doresc să fiu la fel de bun exemplu pentru ea și Mihai cum sunt ei pentru mine.

Citește și Simfonii cu vioară și contrabas. Perioada crizelor de furie