Mereu avem de invatat de la cei din jur, indiferent de varsta lor (Iulia Bob, 12 ani, Calarasi)

Cand am hotarat ca fac o excursie la Calarasi pentru a  cunoaste un copil despre care urma sa scriu cateva randuri, singurele mele asteptari erau ca voi gasi o copilita dragalasa , care a gasit un mod dragut de a-si petrece o parte din vacanta de vara.

M-am intalnit, asadar, cu Iulia la Centrul Cultural, chiar in sala in care se desfasura in timpul saptamanii programul Clubului de vara pentru copii si tineri. O sala mare, o masa mare-mare in mijloc, foarte plina de tot felul de hartii si cartoane, materiale textile de toate felurile, acuarele si pensule, creioane si lipici, un inventar colorat si vesel care imbia la creativitate. Expuse care pe perete, care pe ata, lucrari ale copiilor. Iulia, privind catre profesoara Ani Ciocanta care ma condusese in sala, zice: cat de pustie este sala acum,f ara copii …si apoi, catre mine: trebuia sa veniti cand era toata lumea aici. Este cam greu sa va povestesc eu despre tot ce se intampla aici, cu noi, voluntarii si ceilalti copii, despre ce facem in fiecare zi. Ar trebui sa ne vedeti „la treaba” .

Zambesc si ii spun ca despre programul de voluntariat vom vorbi mai tarziu; eu am venit sa o cunosc pe ea, personal, pe Iulia Bob din Calarasi. Afiseaza un aer usor nedumerit.

„Pai eu am crezut ca vreti sa aflati despre voluntariatul nostru , despre activitatea noastra de aici” . Ii raspund ca da, sigur ca ma intereseaza si asta, si orice ar mai vrea ea sa-mi povesteasc despre persoana ei. In acel moment am realizat, cred, prima data cat de in serios iau copiii acestia activitatea din locul unde ne aflam. Apoi, cu cat o ascultam povestind, cu atat intelegeam ca nu voi putea sa separ povestea ei de povestea voluntariatului pentru ca aceea era conjunctura in care ne cunoscusem. Si pentru ca ea m-a invitat sa o cunosc „acolo” deci era clar ca activitatea aceea, considera ea, este atat de importanta incat se poate spune ca ii definea  personalitatea la momentul respectiv .

Nu aveam cum sa nu ii respect opinia, asadar . Ai fi crezut ca este o fire modesta si atat, ca nu ii place sa vorbeasca despre sine, pentru ca la intrebarile despre ea raspunde laconic. Dar cand vorbeste despre activitatea de la Centru  ochii isi schimba lumina, tonul e ferm , are multe de povestit . Asa este, suntem ceea ce facem. Iar copiii, in special, sunt ceea ce fac cu drag si din tot sufletul.

Asa ca: despre Iulia Bob din Calarasi pot sa va povestesc  ca tocmai a trecut in clasa a saptea, ca isi iubeste parintii care ii arata incredere , respect si o sprijina in ceea ce-si doreste sa faca, se considera un elev bun, isi doreste sa-i semene fratelui mai mare , despre care vorbeste cu mandrie si drag. Cam atat.

Ooo, dar despre Iulia, una dintre mezinele din grupul de voluntari (are doar 12 ani !) pot sa va povestesc multe . Am intrebat-o de ce este acolo in calitate de voluntar  si nu de beneficiar. Mi-a raspuns ca in prima zi a venit la centru din pura curiozitate , in calitate de beneficiar.  „Si aici, in sala aceasta, vazand cum stau lucrurile , mi-am dat seama ca as putea sa fac mult mai mult, ca as putea sa ajut, sa-mi pun in aplicare o multime de idei  si, deci, sa-mi dezvolt creativitatea .”

Spune despre sine ca este o persoana careia „ii place sa ajute ”. Asa ca ii ajuta cu multa placere pe cei mai mici decat ea, dimineata, cand au atelierul de ” arts and craft”. Este adevarat, nu toti sunt mai mici decat ea . Spune ca la inceput  ii evita pe beneficiarii mai mari de varsta decat ea , din timiditate .

” Apoi , incet-incet , mi-am dat seama ca nu are de ce sa-mi fie teama de atitudinea lor. Am invatat cum sa trec peste ideea ca daca unii copii sunt mai mari decat mine, s-ar purtea sa creada ca nu sunt eu cea care sa ii mai invat si altceva.Eu stiu ca  nu este deloc asa, mereu avem de invatat unii de la ceilalti, iar eu, personal, am invatat foarte multe  aici, la Centru , de la copii mai mici decat mine. Aici  toti suntem prieteni, nu conteaza varsta. Si oricum, daca aveau nevoie de ceva, mai mari sau mai mici , tot mie imi cereau sau ma intrebau pe mine, exact ca pe oricare dintre noi , echipa de voluntari ”  , spune ea cu vadita mandrie .

Mai povesteste , cu mult entuziasm, despre cat de mult ii place sa lucreze cu copiii de la orfelinat , cat de mult o impresioneaza recunostinta pe care i-o arata acei copii, cata afectiune primeste din partea lor  pentru lucruri pe care „altii le considera banale , lipsite de importanta”.

Uneori, alaturi de alt coleg/colega din echipa , treaba ei este sa stea la receptie , unde sunt primiti copiii care vin la activitati in fiecare zi .Este o activitate importanta si aceasta, pentru acolo sunt trecute datele copiilor , datele de contact ale parintilor sau ale celor care ii aduc si asta implica responsabilitate, trebuie sa fii atent tot timpul .

’’Parintii sau bunicii care vin si ii aduc pe cei mici, dimineata, se uita nedumeriti in jur: cauta din ochi un adult. La inceput le-a fost foarte greu sa creada ca noi, niste copii ca si ceilalti, am putea sa ne descurcam la fel de bine ca un adult. Dar eu cred ca am reusit sa demonstram asta”.

Am mai intrebat-o (intr-un l. e. al acestui articol ) cu ce crede ea ca a ramas dupa activitatea de voluntariat din acesta vara .”Am castigat foarte multa experienta. Am invatat sa comunic bine, eficient. Am invatat cum se organizeaza o activitate cu multi copii (in ultimele saptamani erau cam 100 de copii acolo ).Si inainte iubeam copiii, mai mici sau mai mari , dar acum pot sa spun ca ii iubesc mai mult ca niciodata. Ma simt foarte aproape de fiecare dintre ei. Nu pot sa uit momentul cand o fetita de vreo 5 ani (si nu, nu era de la orfelinat ) a venit langa mine si mi-a spus: Te iubesc! Poate credeti ca exagerez, dar eu a fost foarte-foarte emotionata atunci, nici nu-mi venea sa cred . Pentru ca fetita aceea ma privea direct in ochi si se vedea ca e sincera ”

Zambesc si eu, partasa la emotia ei inocenta. Si inca o data ma gandesc cu nesfarsita admiratie la cei care au reusit sa puna in practica proiectul asta grozav, la forma asta minunata de a creste oameni. Si ma simt recunoscatoare si onorata ca i-am cunoscut si ca am mai crescut si eu, un pic, invatand de la ei inca putin despre iubirea de oameni.

Intreaga desfasurare de forte si energii pozitive la care am asistat acolo  imi confirma a mia oara ca lucrurile se intampla exact asa cum vrem noi daca invatam sa ne iubim mai mult unii pe altii, sa ne pese cu adevarat . Iulia Bob, voluntara in varsta de 12 ani de la Calarasi iubeste mult oamenii. Le-a daruit copiilor cu care a lucrat in vacanta aceasta foarte multa implicare, foarte mult din timpul ei si energia ei creativa  si simte ca primit inzecit inapoi . De aceea afirma surazand cu nedisimulata satisfactie :

„Vara asta a fost , de departe , cea mai frumoasa vacanta ! ”

Madalina, Aproape de mami