Mama e educatoarea sau educatoarea e mama?

Când fac anumite alegeri iau în calcul multe atribute ce ar putea avea o influenţă pozitivă sau chiar negativă. Dar totul este subiectiv şi simt că am nevoie de un impuls, puţină adrenalină pentru a-mi fi validate alegerile.

Când aleg pentru mine e mai simplu. Când o fac pentru cei dragi, mă cuprind o serie de sentimente contradictorii. Încep să mă rog. Autosugestia e şi ea prezentă.  Evit subiectul.  Dar la final spun-” Ce o fi ,o fi”.

V-am mai povestit că alegerea grădiniţei copilei mele a fost relativ uşoară. “Dragoste la prima vedere” faţă de omul care o conduce cu atâta diplomaţie, respect, blândeţe şi mai ales iubire. Iubirea pentru copii şi pentru instituţie.

Primul an de grădiniţă e aproape de sfârşit. Teodora mea a înflorit. Zi de zi. Şi cel mai important e că tot ea mi-a arătat calea când nu înţelegeam comportamentele ei violente. Iar doamnele educatoare cu multă măiestrie mi-au spus că totul e normal. Copilul e minunat. Problema e la noi. Ce ne doare pe noi, de fapt? Tot ele mi-au arătat empatie.  Încredere.  Că sunt o mamă minunată cu o fată delicată.

Poate o să credeţi că exagerez. Deloc, aş spune. Iar următoarea întâmplare a avut loc sub ochii mei şi vreau să rămână întipărită în mintea şi în sufletul meu. Şi de ce nu, un exemplu pentru voi. Şi un gest de recunoştinţă infinită pentru ea.

În fiecare după amiază, după ce îl iau pe Victor de la grădiniţă ne pornim spre Tea (noul nume propus şi susţinut de către Victor). Copiii erau în parcul grădiniţei alături de doamna educatoare. Era veselie. Era voie bună. Multă mişcare. O salut pe Tea care era cocoţată pe tobogane şi o anunţ că plecăm când sunt pregătiţi. Victor se alătură şi el jocului, fiind deja obişnuit de rutina zilnică. Când deodată se aude un ţipăt cutremurător, nu apuc bine să întorc capul şi o văd pe copila mea cu multă durere cum aleargă spre mine.  Spre mine credeam eu că vine. În schimb, a sărit în braţele educatoarei care era fix lângă mine. S-a urcat în braţele ei, şi-a aşezat capul pe pieptul ei şi cu o durere- “Doamna .  . . Doamna. . .” Plângea cu putere. Părul îi era mângâiat.  Corpul îi era liniştit de braţele educatoarei. Iar teama diminuată de vorbele ce îi şopteau:

– “Ce s-a întâmplat, iubita mea?”

– “Maria m-a lovit.  M-a împins la inimă. Și doare.  Mă doare inima!”

– “Nu e bine ce s-a întâmplat. Vom vorbi cu Maria!”

– “Maria nu mai este prietena mea. Nu mă mai joc cu ea. Nu mă mai joc cu cei care împing!”

Şi capul tot era lipit de pieptul doamnei. A cărei voce îmi transmitea linişte. Multă linişte. Eu eram lângă ea şi nu ştiam ce să fac. Iniţial m-am simţit ciudat.  Copila mea caută alinare în altă parte. Oare şi-a pierdut încrederea în mine? Oare am greşit ca mamă ? O avalanşă de întrebări îmi venea.  Când, la un moment, dat m-am pus în genunchi şi i-am spus că sunt aici dacă are nevoie de mine. Și a venit în braţele mele. Mă uitam la ea. Mă uitam la educatoare şi în acel moment vroiam să o îmbrăţişez şi pe ea.

Doar să îi spun un simplu mulţumesc. Pentru că a reuşit să o cucerească pe Tea.  Pentru că îi inspiră acea încredere. Pentru că e refugiul în momentele dureroase. Pentru că reuşeşte să îi liniştească inima care îi bătea tare. Pentru că are toate atributele unei mame. Pentru că o iubeşte precum ar fi copila ei. Pentru că are grijă de integritatea fizică şi morală a copilului aflat în suferinţă.  Pentru că a fost acolo şi a ţinut-o în braţe minute bune, timp în care era concentrată şi la restul copiilor. Pentru empatia cu care a rezolvat acest conflict.

Durerea fizică a Teodorei nu a fost aşa de mare  faţă de durerea sufletească resimţită atunci când prietena ei a împins-o.  În momentul în care Maria a venit şi a îmbrăţişat-o, am văzut sclipire în ochii Teodorei. Parcă uitase totul.  Doar lacrima încă prezentă pe obraz îi amintea de incident.

Din această întâmplare am învăţat că Tea a reacţionat perfect normal prin prisma mediului în care se afla. La grădiniţă educatoarea este mamă şi tată.  Educatoarea este sprijin şi alinare. Iar grădiniţa a doua casă. Educatoarea e cea mai în măsura să stabilească un echilibru atunci când apare o fisură. Acesta e principalul motiv pentru care mereu am fost îndrumată să fiu sinceră şi deschisă la comunicare. Să le spun orice am pe suflet, atunci când consider că ceva nu este în regulă

Această întâmplare încă e vie.  Deşi s -a întâmplat acum 2 săptămâni. . . Am fost surprinsă de reacţia Teodorei.  Dar încântată de iubirea educatoarei.

Aceşti oameni sunt deosebiţi. Ei sunt alături de copiii noştri mai mult timp decât noi. Ei contribuie enorm la modelarea personalităţii lor. Ei îi învaţă şi le arată calea spre autonomie şi blândeţe. De aceea este foarte important ce alegere fac. Cum aleg educatoarea, grădiniţa, pentru că o parte din ele se vor resimţi în comportamentele şi atitudinile copiilor mei. Sunt liniştită. Sunt fericită de alegerea făcută.  Sunt bucuroasă de cum a crescut Teodora în primul an de grădiniţă. Le sunt recunoscătoare. Lor.  Educatoarelor.

Cu drag,

Corina

Fotografie- Copyright D’Alex Photography