24 mai 2017

Vreau s-o ubesc pe Malia

Cum e cu doi? m-a întrebat ieri tatăl unei colege de grădiniță a lui Mihai. Fiica lor are deja 3 ani și probabil își fac gând pentru al doilea copil.

Cu doi la noi nu e ca la alții, asta e clar. Deși multe episoade din viață pot părea din același film. Mi-am dat seama însă că n-am mai scris de mult timp despre cum e cu cei doi ai noștri. Și sunt multe de zis, deși o să uit multe.

Mihai se trezește cu o oră înaintea Mariei și timp de o oră vrea să-i citesc. Ar sta să-i citesc toată ziua și n-ar mai pleca. Mă joc cu el, lăsându-l să spună și el 1-2 cuvinte dintr-o frază. Săptămâna asta am citit Regatul de Gheață în fiecare dimineață. Lui Mihai, nu Mariei. Atât de mult o iubește pe soră-sa, care e Elsa, încât știe povestea asta pe de rost și uneori își pune pătura ca o rochie și spune: sunt Elsa.

Uneori spune pentru el și pentru mine, alteori spune întregului popor și bineînțeles că începe o luptă între ei despre cine e Elsa între ei doi. Lupta se termină adesea în păruială și de obicei Elsa cea adevărată câștigă lupta, ca în orice poveste cu final fericit.

În continuare Mihai se raportează la el ca la Maria și folosește cu privire la el pronume personale feminine sau face acordul adjectivelor la feminin. E super haios când face asta, îl corectez doar de amorul artei, uneori. Parcă dezacordurile acestea au un farmec pe care n-aș vrea să-l pierd prea curând de dragul gramaticii.

Azi, de dimineață, după ce am declarat eu terminate poveștile și am zis că e timpul să se îmbrace pentru a merge la grădiniță, Mihai a zis că vrea să urce în patul etajat la Maria:

Vreau s-o ubesc pe Malia!
Ce să-i faci?
Să-i spun te ubesc!

A urcat la ea, a luat-o în brațe, a mângâiat-o, a pupat-o și i-a zis te ubesc, Malia! de mai multe ori.

A mai făcut asta și alte dăți și ar face-o zilnic, dar uneori nu-l las, pentru că sper eu să mai doarmă Maria o jumătate de oră în plus și să mai lucrez eu în liniște câte ceva, dacă plecăm mai târziu în dimineața aia.

Cert e că Mariei îi place nespus să fie trezită cu atâta blândețe dimineața, iar eu scap de chinul de a o trezi sau pot face altceva în loc să inventez scamatorii noi pentru o trezire blândă. Mihai e de super ajutor la capitolul trezirea Mariei.

Cum mai e cu doi?

Maria e super geloasă. Dar nu pe noi, părinții, deși rămâne și gelozia aceasta ascunsă pe undeva. Ci pe fetele cu care Mihai interacționează și se joacă.

Ieri ne jucam cu colega lui Mihai, cu care se pare că se jucase toată ziua. Erau mereu unul după altul, alergau sau săreau ținându-se de mână, iar Maria a devenit deodată super geloasă pe fetița cu care se jucase și ea de atâtea ori și de care era și ea atașată.

Cum e un copil cu o imaginație bogată, nu pot să reproduc aici tot ce a putut să spună timp de vreo oră în vreme ce cei doi se jucau împreună. Am putut doar să îi spun că Mihai o iubește pe ea cel mai mult, că o va iubi mereu, că e sora lui și -o iubește cum nu va iubi pe nimeni vreodată. Iar ea m-a tot întrebat despre iubirea asta de frate, agățându-se de ea ca de o speranță, ca de firul de ață care o scoate din prăpastie.

-A. e cea mai urâtă, eu sunt cea mai frumoasă, nu vreau să ne mai jucăm aici, uite, ei fug de mine, ei vor să se joace doar ei doi, fără mine, urâto! să pleci cu părinții tăi acasă! etc

și alte variațiuni pe aceeași temă au ieșit din gura ei neîntrerupt, timp în care am ajutat-o să își identifice sentimentele de gelozie și să se lupte cu ele.

Norocul meu era că A. o ignora sau n-o auzea, iar părinții aveau simțul umorului și au înțeles drama fără a o lua personal în vreun fel, pentru că și ei intraseră într-o poveste cu vrăjitoare și otrăvuri inventată de Maria.

N-a fost prima criză de gelozie pe această temă. Acum vreo lună Mihai i-a dat un buchet de flori unei alte fetițe și a ieșit din nou cu scântei. Oricât ar fi de haioase episoadele acestea e foarte importantă gestionarea lor cu delicatețe și empatie și explicațiile nu sunt niciodată prea multe, dar cred că am trecut cu bine peste.

Aseară, ajunși acasă în timp ce Mihai plângea după tati, Maria l-a îmbrățișat, l-a consolat, i-a spus cu blândețe că tati va urca în câteva minute și că va fi cu el, discursul ei fiind cam așa:

Haide, micuțule, liniștește-te! Uite, îți dau eu o îmbrățișare și urcă și tati imediat. O să vină tati, crede-mă! Ia să vedem, ai nevoie de ajutor? Te ajut eu să te descalți.

Și el s-a liniștit. Discursul ei a fost acesta pentru că a avut rezervorul ei plin. Pentru că era plină de iubire și atenție, pentru că am stat să-i explic mult în ziua aia și am fost foarte atentă la emoțiile ei.

Nu pot face mereu asta, corelat cu nevoile ei, care sunt MAAAARI. Și când n-o fac, pentru că nu pot, în situație similară cu cea de mai sus, când Mihai plângea după tati, discursul ei suna cam așa:

-Să știi că tati nu mai vine niciodată și n-o să-l mai vezi niciodată!

Bineînțeles că el plângea și mai tare, iar eu muream încet pe interior și mă gândeam oare unde am greșit și cum am putut să cresc un copil atât de lipsit de empatie, deși Maria e incredibil de empatică (mai ales cu orice alt om decât Mihai :)) ), însă în momente ca acelea nu mai vedeam în ansamblu, ci eram cumva captivă în cușca cuvintelor ei care mă dureau pe mine atât de tare, încât nu puteam vedea dincolo de ele. Nu puteam vedea că ea avea pur și simplu o nevoie neîmplinită, că mi-a numărat îmbrățișările date lui în seara aceea și i-au ieșit mai multe. Că a numărat de câte ori i-am dat lui prima gură de apă, primul măr sau prima banană și a tras concluzia că el e mai important față de mine și că asta i-a produs suferință. Și că acum își exprima suferința făcându-l pe el să sufere. Pe el și pe mine.

Sunt niște fapte care trec uneori neobservate pentru noi adulții și care în sufletul lor declanșează furtună, uragane și tornade de emoții: furie, gelozie etc.

La rândul ei, în momentele în care e plină de tot ce are nevoie îmi spune senină că pe Mihai îl iubește cel mai mult din lume. Ba, parcă pe mine, ba parcă și pe tati. Sau reformulează și spune că ea e cea care mă iubește pe mine cel mai mult sau pe Mihai sau pe tati.

Cum mai e cu doi?

Se bat în continuare. Uneori cu țipete.

Se apără reciproc de alții care le-ar putea face rău.

Sunt posesivi cu lucrurile celuilalt, explicându-le altor copii că e al Maliei, al lui Mihai. Bineînțeles că atentează reciproc la lucrurile fiecăruia și lupta pentru al meu e încă în desfășurare.

Când le aleg peștele de oase, fiecare strigă și mie, și mie!

Chiar dacă nu își mai doresc. După ce s-au asigurat că primesc în mod egal, devin generoși unul cu celălalt.

Sunt atenți unul la nevoile altuia. Maria îi înțelege perfect limbajul lui uneori stâlcit, deseori o rugăm să ne traducă, iar ea e foarte fericită în rolul de translator, dar mai mult decât limbajul, îi înțelege suferința, nevoile neîmplinite și știe cum să îl facă să râdă.

De exemplu, nu mai țin minte de ce plângea în hohote Mihai într-o zi și Maria a început:

-Mihai, când o să vină ziua ta o să îți fac eu un tort cu Fulger McQueen MAAAARE. Cel mai mare tort din lume. Cu multă ciocolată și înghețată.

Și tot continuă cu ce știe că i-ar face plăcere, cu ce cadouri îi va lua ea. Iar el râde deodată și întreabă despre ciocolată, înghețată și începe să ne povestească despre ce o să îi dea Maria cadou.

Aș mai putea scrie un kilometru, dar mi-a expirat timpul.

Abia aștept să citească copiii peste ani, așa că scriu la final ceea ce își spun ei când au paharele lor pline (nu de vin, ci de conectare):