Mâine n-o să mai fie gălăgie în casă

Săptămâna trecută a fost grea pentru mine! Matei (7 ani) și Ștefan (4 ani) s-au bătut mult pentru atenția mea. La propriu.
Eu în zile ca astea mă simt ca o frunză luată de vânt într-o pădure de foioase. Dusă 2 metri mai încolo, întoarsă înapoi, izbită de-o ciupercă, lasătă așezată 3 minute, ridicată din nou de suflu.
Și mă concentrez de cele mai multe ori pe vuiet, pe direcția vântului, pe cum să fac să ocolesc scoarța din față către care mă îndrept vertiginos. Și uit să văd că ulmul, fagul și mesteacănul din pădurea mea sunt de fapt maiestuoși fix așa cum sunt ei!
Dar are grijă mesteacănul meu frumos (să-i spunem Dory) să mă tragă de pețiol și să mă învețe că în afara pădurii e un luminiș și că îmi pot trage sufletul acolo.
Așa cum a făcut și joi, când eu aveam senzația că nu mă aude nimeni, nu mă vede nimeni, nu mă pot baza pe nimeni. Totul era despre nimeni.
Și a rămas mesteacănul singur în pădure pentru prima dată în viața lui de mesteacăn tânăr și frumos și mi-a arătat că mă vede, că mă aude ȘI că mă pot baza pe el!
La plecare mi-a făcut lista:
1. Cheie mi-ai lăsat?
2. Telefon (de împrumut) mi-ai lăsat?
3. Apă mi-ai lăsat?
4. Pălărie “ca să nu fac insolație” (oh boy, oh boy!) mi-ai lăsat?

Și dintr-o dată, ce să vezi, parcă m-am putut ghida mai bine printre copaci!
Seara mi-a povestit din proprie inițiativă:
“Știu că m-ai rugat să nu urc cu copii în casă, dar prietenul meu era singur acasă și îi era sete. L-am adus, i-am dat un pahar de apă, a <mângâiet> pisicul și am coborât. Nu puteam să îl las așa să moară de sete!”

Mi-a crescut inima până la cer! Și mi-am adus aminte că mâine n-o să mai fie gălăgie (și bătaie) în casă în pădure și o să-mi fie dor!

Cu speranță,

Maria, ma-na.ro