Tiparele de control si gradul de (in)depedenta a copilului

Se întâmplă de multe ori ca, din prea multă “știință” din cărți sau din nepricepere și sigur din dorința de a face CÂT mai bine, să greșim. E normal, am auzit că suntem oameni și noi, părinții.

Copilul meu, de 2 ani si 9 luni, a crescut perfect pentru câte greșeli am făcut. Sincer, m-aș fi așteptat ca greșelile mele să aibă o consecință mai mare asupra dezvoltării lui emoționale.

Să mă explic. Născut natural, alăptat la cerere până la 2 ani și 4 luni, înțărcat forțat oarecum (dar am fost lângă el) pentru că deja mă folosea pentru orice supărare a lui și aveam de urmat un tratament care afecta alăptarea, obișnuit DE MINE cu suzeta la somnul de seara și de prânz (pentru că eu mă grăbeam să ajung la școală, să termin treaba prin casă), lăsat să bage mâna sub bluză și să îmi mângâie pieptul dacă simțea nevoia – făcea astea prea des, inclusiv noaptea în somn. De ce le-am enumerat pe acestea? Ei bine, eu cred că fix atașamentele acestea, denumite și tipare de control, au legătură cu dezvoltarea lui emoțională. Și cu independeța lui.

Am renunțat la somnul cu suzeta, la băgat mâna sub bluză (acestea au mers concomitent) și copilul este vizibil mai fericit, mai dornic să socializeze și să se joace și cu altcineva din familie (bunici, unchi, mătuși, verișori). Până acum mă striga la fiecare pas de-al meu în afara camerei. Voia să mă țină lângă el, cu orice preț și nu se putea bucura de jocul cu altcineva. Identificasem, deci, care era buba, ce era în plus în forma noastră de atașament care avea un efect nebănuit.

Această schimbare a coincis și cu o schimbare de mediu: vizita de Paște la mamaie și la tataie în curtea minunată care pentru el este “acasă”. Acum, în momentul în care scriu articolul, mă bucur de timp liber, eu, care până acum nu prea răzbeam și nu eram mulțumită de mine. Acum sunt extrem de relaxată, iar el este foarte fericit. Chiar dacă în timpul zilei nu mă preferă în mod special, am grijă să îmi arăt disponibilitatea atunci când mă caută și simte nevoia.

Ca efecte, pot să spun că acum nu mai doarme la prânz, dar adoarme mult mai repede seara. Încă nu s-a obișnuit să își regleze somnul de prânz fără suzetă, efectiv nu adoarme decât dacă stăm peste o oră în pat (și n-avem timp, că vrea să se joace), dar am răbdare, merg în ritmul lui.

Și acum, cu liniuță, câteva sugestii desprinse din experienta noastra:

– identifică din zona copilului tău acele elemente fără de care nu poate, încearcă să le elimini și să umpli golul cu prezența ta, cu o poveste spusă șoptit la culcare și mângâieri pe spate. Dacă cere suzeta, vorbitul non stop despre altceva, pe un ton cald, ajută și îl relaxează mult mai bine.

– o să plângă, probabil, o să îți ceară multe lucruri absurde, keep calm și ascultă-l, chiar fă cum zice el sau ea și împreună cu el/ea, dar nu te reîntoarce la ceea ce vrei să elimini

– nu îi spune că suzeta sau x a plecat la alt bebeluș/ iepuraș/cățel/pisică, nu îl minți, alege să spui mereu adevărul care îl privește în mod direct; pe lângă faptul că nu primește ce cere, trebuie să mai accepte și că i l-a luat altcineva, străin. eu cred că e prea mult.

– așteaptă-te la o perioadă cu un program schimbat și acordă-i timp să se obișnuiască

– dacă poți, du-l într-un mediu pe care îl agreează în totalitate și unde se simte liber și liniștit

– în aspectele în care crezi că s-ar simți util, implică-l și învăță-l să se ajute singur (ex: să își ia singur olița din baie, să își caute singur sticla de apă prin casă etc.)

– nu îi cere mai mult decât poate oferi, lasă-l să te refuze la o invitație pe care ați primit-o, dacă asta vrea

– nu îi cere să împartă jucării când lui/ei tocmai i se “cere” să renunțe la ceva ..  prea drag?

Subliniez ideea că, oferindu-i copilului o altă variantă decât cea normală și naturală de gestionare a sentimentelor (adică infruntarea lor cu sprijin din partea ta) și a trăirilor lui, nu va face decât să îl limiteze în explorarea independenței, atâta câtă are nevoie.

Cred că greșim foarte mult încercând să le construim tipare de control copiilor noștri. Căci asta sunt. Poate că ne este mai ușor nouă, adulților, în anumite momente, însă pe măsură ce aceștia cresc, eu cred că sunt dăunătoare. Și sufocante pentru ei. Eu abia acum am înțeles de ce era ATÂÂÂT de lipit de mine și de ce, chiar și la vârsta asta, mă cauta și la baie, disperat și agitat și nu vrea să se joace decât cu mine, deși sunt 80% din timp prezentă în spațiul lui. Desigur, avem un atașament frumos, însă simțeam că ceva nu e în regulă. Am descoperit, am eliminat, și copilul doarme liniștit toată noaptea, vorbește mai mult (desigur, gura nu îi este închisă cu suzeta) și este vizibil mai fericit.

Sursa foto aici

De aceeasi autoare citeste si Copiii n-au nicio vină! &  Ochii mari care vorbesc. Tu știi să asculți?