Eu nu m-am jucat deloc!

De dimineață Maria a vrut să facă niște puzzle-uri cu mine. Bineînțeles ea să facă, eu să mă uit, dar să mă știe prezentă la datorie. După care a început un mic maraton de jocuri cu tati.

S-au jucat mai întâi cu Copăcelul cunoașterii, una din jucăriile de motricitate fină, inspirată din pedagogia Montessori. Îl cumpărasem acum vreo doi ani, când Maria era prea mică pentru el și mai mult îi plăcea să numească fructele și să le cânte cântece, decât să facă activitatea în sine, așa că și eu și ea ne-am pierdut răbdarea când nu ne stăteau fructele bine în copac. L-am mai scos de vreo câteva ori să ne jucăm cu el, dar nu reușisem niciodată să ducem joaca până la capăt.

Acum însă, la vârsta potrivită și cu tati (care nu avea antecedente frustrante legate de joc), totul a decurs foarte bine. Tati i-a explicat cum se pun fructele în copac, folosind șiretul din dotare, astfel încât să nu cadă de acolo, să fie destul de întins firul, să fie băgat în direcția corespunzătoare. Maria a fost receptivă și împreună au reușit să umple întreg copacul cu fructe și insecte.

Mi-a plăcut mult cum a decurs toată joaca. Maria voia să strice copacul în mod haotic la final și probabil rămânea aruncat cumva și abandonat. Tati i-a explicat că joaca nu s-a terminat și că trebuie să îi arate el cum se scoate fiecare fir, în mod organizat. S-a dovedit că scosul fructelor din copac a fost o activitate la fel de interesantă ca și pusul lor.  La final, tati a învățat-o cum să strângă  firele pentru a nu se încălci și bineînțeles că Maria a vrut să le strângă ea cu mânuța ei. Recunosc că eu le-aș fi trântit acolo în cutie atâta timp cât se închidea capacul. Așa că iată unul din beneficiile implicării lui tati în joaca/ educația copiilor: s-ar putea să învețe cum e cu ordinea mai mult decât mine și cu plăcere.

Am intervenit și eu cu niște explicații și i-am zis Mariei că acesta este un copac care în realitate nu există. Nu avem în natură un copac umplut și cu mere, portocale, banane, căpșuni, cireșe etc, ci fiecare fruct crește în copacul lui sau nici măcar în copac.  Lucruri pe care ea le știa bineînțeles de mult, din observarea livezii bunicilor și nu numai. Dar am zis că nu strică să mai punctez și în contextul acesta.

În tot acest timp, Mihai i-a folosit spatele și umerii lui tati pentru un traseu cu mașinuțele. Le-a dat pe acest traseu de vreo câteva zeci de ori, absorbit de activitatea lui. Copacul nu l-a interesat câtuși de puțin.

În timp ce Mihai (1,8 ani) observa gravitația și modul în care cădeau mașinile de pe spatele pe burta lui tati, eu stăteam cu emoții și mă gândeam că poate tati se va enerva că îi tot pune mașinile pe el sau poate Maria se va enerva pentru că uneori mașinile lui aveau viteză și ajungeau chiar pe fructele ei și îi vor întrerupe jocul lui Mihai. Mihai se concentrase în mod spontan pe această activitate a lui, dar tati și Maria erau la fel de concentrați pe activitatea lor așa că fiecare și-a văzut de treabă. Parcă nici măcar nu se vedeau unii pe alții.  Spun că aveam emoții pentru că citisem chiar cu o seară înainte despre importanța concentrării în pedagogia Montessori din cartea 100 de activități stimulatoare Montessori, apărută recent la editura Gama. Autoarea cărții, Eve Hermann, preciza că dacă întrerupem momentele de concentrare spontană ale copiilor s-ar putea să afectăm dezvoltarea acestei abilități esențiale în procesul de învățare. 

A urmat apoi:

-Tati, vreau cu yoyo!

Tati a executat inginerește, cu explicații și coordonare a mâinii.

– Tati vreau cu mașinuțele!

Tati i-a explicat cum fac energie roțile mașinilor și în funcție de câtă au acumulat merg mai mult sau mai puțin. Au făcut niște concursuri între ei, doar de dragul experimentului. Nu câștiga nimeni nimic.

Mi-au făcut și mie un șirag cu mărgele colorate. Și tati, ca să-l laud până la capăt, a făcut înșiruirea mai interesantă compunând pe loc o poveste cu un fluturaș, flori etc. L-am purtat cu mândrie în timp ce spălam vasele. L-a vrut și Mihai, dar mi l-a înapoiat rapid fiind prea greu pentru gâtul lui.

(Ca o paranteză, mărgelele colorate fuseseră și ele la naftalină o perioadă bună de timp pentru că la momentul la care le-am cumpărat nu am știut cum să fac această activitate atractivă pentru Maria. Ea voia să le pună pe șnur alandala, eu insistam să îi arăt simetrii și nu înțelegeam de ce nu e interesată de ce îi explic. Vineri seara am citit despre activitatea de înșirare a mărgelelor în cartea  100 de activități stimulatoare Montessori și m-am luminat deodată. Iată ce scrie în carte:

La început, copilul va înșira mărgelele într-o ordine aleatorie, fără să-i pese nici de forma nici de culoarea lor, pentru că se va concentra pe acțiunea în sine, fiecare mărgeluță înșirată reprezentând pentru el un mic triumf personal  și provocându-i o satisfacție evidentă. Abia după ce va stăpâni foarte bine tehnica, va începe să observe mărgelele și să le aleagă. După și mai multă vreme, va forma algoritmi, alternând culorile și formele. 

Eu începusem să îi explic direct algoritmii, știind că era capabilă să îi înțeleagă, deși avea doar 2 ani. Doar că eu aveam o abordare nemontessoriană. Încercam să o învăț eu, în loc să îi creez condițiile să se învețe singură. Acesta e unul dintre motivele pentru care recomand cu multă căldură noua apariție de la editura Gama despre care voi scrie un articol separat. Pe lângă activitățile propriu-zise propuse, cartea explică în detaliu modul corect de prezentare și abordarea în stil montessori).

Era înfometată Maria după timp cu tati, doar ei doi, așa că a plecat bucuroasă cu el cu bicicleta în parc unde au făcut baie în frunze.

Ajunsă acasă, m-a surprins cu Mihai în brațe. Ne jucasem și noi prin casă într-un mare fel. Cu multe învârteli, avioane, îmbrățisări și alte jocuri pe placul lui Mihai. (care a rămas consemnat la domiciliu, fiind răcit).

S-a așezat la masă și a început să rumege. Parcă uitase toată dimineața ei cu tot felul de jocuri, mersul în parc și parcă rotițele din capul ei se gândeau oare ce am făcut eu cu Mihai în tot timpul ăsta. Ce a pierdut ea?! Și cum se apropia ora somnului de prânz a fost o ocazie bună să decreteze:

– Eu nu m-am jucat deloc azi!

Mă prefac că n-o aud, mai trebăluiesc prin bucătărie. Ea continuă.

– Mami, cât am fost eu în parc tu te-ai jucat cu Mihai?

Mi-a pus întrebarea cu ton calm și cald de parcă ar fi vrut cu adevărat să se bucure de joaca noastră.

Îi răspund încântată: 

-Da, am făcut și aia și cealalată etc!

Începe criza: urlete și tunete: 

– Ba eu nu m-am jucat deloc! Ba eu vreau să mă joc, eu nu vreau să dorm! 

Crize, trântit de pământ, scos din minți!

Dă-i explicații că s-a jucat și cu copacul și cu mașinile și cu yoyo și în frunze etc. 

Ea o ține în continuare!

– Ba nu m-am jucat deloc!

Urlete etc până îmi dau seama că totul e din cauza geloziei, că ea vrea să zică că nu s-a jucat toata ziua deloc cu mine. 

Dar criza trebuie să se consume și eu stau și aștept. 

Ei bine, NU. Episodul ăsta a fost în altă zi, parcă dintr-o altă viață. Acum m-am deșteptat. Și iată cum fu:

– Mami, cât am fost eu în parc tu te-ai jucat cu Mihai?

– Off, iubito, n-am prea avut timp. Că uite, am făcut și salata orientală, am fiert și ouă să mănânci tu, am spălat multe vase, am mai strâns prin casă, am pus rufe la spălat, apoi la uscător.

– Și s-a jucat Mihai cu rufele?

– Nu s-a jucat, că le-am lăsat acolo, Nu le-am scos încă.

Făcusem toate cele de mai sus, dar în viteză. Așa că nu pot spune că am mințit, doar că n-am zis tot adevărul.

În timp ce spuneam astea, simțeam, eram convinsă că scăpam din capcana perfectă pe care mi-a întins-o. O pățisem de atâtea ori înainte. Și eram mândră de mine. E sofisticată Maria mea, dar învăț și eu, mă adaptez la ea. Nu a mai pornit nicio criză!

Citește și Activitățile noastre de toamnă inspirate din pedagogia Montessori – 2,4 ani