26 mai 2015

Joaca noastra cea de toate zilele

Dupa ce am ramas insarcinata incepuse sa ma macine gandul ca nu o sa stiu sa ma joc cu copilul meu! Le mai luam pe fetele vecinei la noi dar dupa 5-10 minute ma plictiseam sa ma joc cu ele, pe cand sotul meu….valeu ce jocuri, ce taraboi iesea cand incepea sotul sa se joace cu ele! Stiam inca de atunci importanta jocului in dezvoltarea copilului si….deja incepeam sa ma panichez ca nu mai stiu sa ma joc. Sunt tanara, cu 6 ani mai tanara ca sotul..El de ce mai stie sa se joace? Eu cand am uitat sa ma joc? Cand ma jucam cu fetele vecinei ma simteam stinghera in joc… Ca si cum eram intr-un peisaj din care nu faceam parte!
Si totusi… cand, cum si de ce am uitat sa ma joc? M-am afundat in invatat atat in liceu cat si in facultate, nici macar de distractii specifice adolescentilor nu poate fi vorba! O noapte de club ma epuiza mai tare ca 5 nopti de invatat asa ca am renuntat repede si la clubbing afundandu-ma in ceea ce stiam mai bine sa fac….sa invat!
A trecut sarcina si a venit pe lume un ghem de om, mic si firav cu care parca imi era si frica sa ma joc… Asa ca am inceput doar sa ii vorbesc. Si ii vorbeam ca unui om mare si ii ziceam tot ce faceam….Ii ziceam unui copil de 5 ore ca ii schimb scutecul, ca il spal, ca il sterg , ca ii dau un body, ca ii dau pantalonasi etc….Ii ziceam tot! Si m- am obisnuit sa ii vorbesc, sa ii spun tot ceea ce fac.

Apoi a crescut si a inceput sa zambeasca, sa se uite la mine si sa rada….Incet, incet a inceput sa imi arate ce il amuza…Daca scapam un pampers din mana, daca nu reuseam sa scot un servetel din pachet, daca ma schimonoseam datorita acestor lucruri, el radea si imi arata in acest mod ce anume sa fac, cum sa ma joc cu el.
Timpul a trecut si odata cu el complexitatea jocurilor a inceput sa creasca! A inceput sa stea in fundulet, sa apuce lucruri, sa se agate de mine….sa fie interesat de tot ce e in jur. Si in continuare copilul meu ma invata cum sa ma joc cu el. Devenea un profesor tot mai bun. Nimic din ce faceam nu mi se mai parea penibil sau plictisitor. Invatam din nou tainele jocului, taine uitate care pareau de nerecuperat.
Jocul in adevaratul sens al cuvantului a inceput cu diversificarea. Incepusem cu cea clasica! Dupa 2 saptamani am renuntat la ea pentru ca era un stres pentru mine. Numai la gandul ca eram nevoită sa gust pireurile acelea cu textura indoielnica deja mi se facea rau. Si cred ca starea mea de repulsie fata de ele s-a transmis copilului care le refuza cu desavarsire! Am trecut pe BLW (auto-diversificare) si jocul a venit de la sine! Fascinat de a duce bucatele la gurita, de a le sfarama in manuta, de a le arunca pe perete sau pe gresie …. rasul nu intarzia sa apara. Pleosc pe gresie era printre favoritele lui! Schimonoseala feței mele cand ma trezeam cu mancarea in brate, in cap sau pe perete faceau distractia copilului meu maxima! Râsul lui era molipsitor asa ca nu a trecut mult pana la “bataia” cu mancare….Nu mai conta ca bucataria era ca dupa al doilea razboi mondial dupa fiecare masa!!!! Nu conta ca trebuia sa il las in pampers la masa si ca ar fi fost indicat sa renunt si eu la haine cand era ora de masa….Si nu conta ca dupa fiecare masa trebuia sa facem dus amandoi…..Masa era unul din jocurile noastre favorite, chiar daca, nu o data, bolul cu supa a sfarsit in capul sau in bratele lui sau ale mele….
O noua etapă a jocului a venit cu mersul de- a busilea….Explorarea dulapului cu oale, a celui cu haine….Oooo, distractie, nu glumă!Râsete, mirare, rasete….Nu prea mai ramanea nimic in dulap si nu mai era nici loc pe unde sa calci pe jos…. Copilul meu m-a invatat sa renunt la frustrarea dezordinii….Daca intra cineva in casa se crucea…Era dezastru…..Si ce? Noi ne jucam si ne distram desi nu aveai pe unde sa mergi prin casa…..
Apoi mersul in picioare….Hm….Inca suntem la capitolul asta desi merge singurel de 8 luni mari si late….Dulapurile de haine si de oale inca sunt printre favoritele lui insa a trecut la altfel de joc….Acum le aranjeaza pe dimensiuni si culori intre noi fie vorba: asa ordine la oale nu am avut in viata mea!) . Cu hainele e mai greu….Insa cu jocul e mult mai usor. Acum imi zice ce sa fac: sa stau ” coio” sa ii dau ” midgea” sa il aduc pe ” toto” sa ii dau ” cuioi” ca sa faca ” spiiaia” sau ” punte”.
Un alt joc care la noi a prins maxim si care (acum sa ma laud) a fost ideea mea: desenatul pe perete! Avea 11 luni si mergea singur de o luna….Am luat acuarele, i-am aratat cum sa isi bage manutele in ele si apoi sa le puna pe perete….Mamaaaaa( vorba fiului meu) ce distractie a iesit! Ne-am vopsit hainele, parul, cearceaful de pe pat, fetele, covorul….Nimic nu a scapat de noi….Dar nici distractia nu a lipsit! Aratam amandoi mai ceva ca niste clowni nereusiti dar eram in culmea extazului si a distractiei…. Acum nu mai exista in casa nici un perete nepictat, nici macar frigiderul nu a scapat.

Un alt joc care ne-a asigurat distractia si m-a facut sa uit cati ani am a fost in primavara….A cazut domnul meu intr-o balta de noroi… Atat de interesanta era textura si culoarea incat a insistat sa ma alatur lui….Mi-a facut ” daga- daga” pe fata cu mainile imbibate cu noroi….Apoi, cum necum am sfarsit in fund langa el in noroi….Dupa vreo 40 de minute eram ca doi purcei! Si nu eram imbracati doar in noroi….Priviri scarbite si dezaprobatoare ne invaluiau din toate partile….Dar credeti ca ne pasa? Noi radeam si ne ungeam amandoi cu noroi si ne distram de mama focului….

Intre timp am dat de cartea lui Cohen, ” retete de jocuri” ! Iei….pe langa cel mai bun profesor in joc mai gasisem unul. Din aceasta carte am invatat importanta jocului de contact pentru refularea starilor de nervozitate si frustrare….Cohen m- a invatat cum sa trec de tantrumuri prin joc….Dar tantrumurile sunt alta poveste!
Acum pot sa va zic ca fiul meu mi- a aratat ca de fapt nu am uitat sa ma joc….Ca de fapt jocul exista in interiorul meu. Doar ca nu am stiut cum sa il aduc la suprafata de una singura! Copilul meu mi-a aratat calea catre joc si bucuria de a ma juca… El mi- a aratat cum sa ma potrivesc exact in peisajul jocului…Cum sa nu mai fiu stinghera indiferent daca jocul e in casa ferit de ochii critici sau afara unde privirile taiose si scarbite ne insotesc la orice pas, la fiecare saritura de cangur pe care o facem impreuna, la fiecare muruiala in noroi sau la fiecare pauza de odihna” hopa” in mijlocul trotuarului.
Uitându-mă în urmă, la experiența mea, v-aș sugera să vă jucati cu copiii chiar dacă aparent nu știți cum. Veti descoperi, poate, ca jocul aduce fericire indiferent de varsta!