L-as fi iubit mai mult daca am fi purtat acelasi nume?

Eu sunt mama ei si el e tatal ei. Eu nu sunt sotia lui si nici el sotul meu.
Ea ii poarta numele, eu nu. In livretul de familie, eu sunt in plan principal si el in cel secundar.
Nu m-a cerut niciodata in casatorie si nici eu nu l-am intrebat.
Am avut, in peste 6 ani de relatie, 2 conversatii referitoare la aceasta formalitate. Ambele s-au finalizat cu un suspin relaxat ” ce bine ca gandim la fel”.
Am ales sa fim parteneri si sa ne tinem strans de mana pe drumul, numit “viata”, pe care suntem hotarati sa mergem impreuna.
Eu sunt fericita. Si el e fericit. Mai nou, suntem fericitii parinti ai unui ghem de iubire.

Ai nostri par ca inteleg. Pentru ai mei, alegerea era previzibila. Pentru ai lui, este un subiect nenegociabil pe care il pot doar accepta. Ii mai surprindem, in conversatii cu straini, baiguind scuze: nu se mai poarta; daca nu au facut-o in primii 2- 3 ani, asta e; asa gandesc ei, mai modern etc..
Cei care ne cunosc mai putin ma mai numesc “sotia”, ma verifica rapid si, in lipsa bijuteriei de pe inelar, se corecteaza folosind termenul de ” iubita”. Nu cred ca (mai) sunt doar iubita ci si prietena, sprijinul, confidenta, suporterul lui.
L-as fi iubit mai mult daca am fi purtat acelasi nume? In niciun caz.
M-ar fi iubit mai mult daca m-ar fi vazut intr-o rochie alba, de 2- 4.000 € si am fi dansat ca print si printesa in fata a 230 de invitati? Cred ca nu.
Ne-am fi iubit mai mult copila si am fi facut mai mult ca sa fim fericiti? Categoric nu.
Eu sunt mama ei si el e tatal ei. Iar noi suntem o familie fericita.

Citeste si Am decis sa crestem impreuna cu fiica noastra!

Fotografie- Copyright D’Alex Photography