L-as fi iubit mai mult daca am fi purtat acelasi nume?
Eu sunt mama ei si el e tatal ei. Eu nu sunt sotia lui si nici el sotul meu.
Ea ii poarta numele, eu nu. In livretul de familie, eu sunt in plan principal si el in cel secundar.
Nu m-a cerut niciodata in casatorie si nici eu nu l-am intrebat.
Am avut, in peste 6 ani de relatie, 2 conversatii referitoare la aceasta formalitate. Ambele s-au finalizat cu un suspin relaxat ” ce bine ca gandim la fel”.
Am ales sa fim parteneri si sa ne tinem strans de mana pe drumul, numit “viata”, pe care suntem hotarati sa mergem impreuna.
Eu sunt fericita. Si el e fericit. Mai nou, suntem fericitii parinti ai unui ghem de iubire.
Ai nostri par ca inteleg. Pentru ai mei, alegerea era previzibila. Pentru ai lui, este un subiect nenegociabil pe care il pot doar accepta. Ii mai surprindem, in conversatii cu straini, baiguind scuze: nu se mai poarta; daca nu au facut-o in primii 2- 3 ani, asta e; asa gandesc ei, mai modern etc..
Cei care ne cunosc mai putin ma mai numesc “sotia”, ma verifica rapid si, in lipsa bijuteriei de pe inelar, se corecteaza folosind termenul de ” iubita”. Nu cred ca (mai) sunt doar iubita ci si prietena, sprijinul, confidenta, suporterul lui.
L-as fi iubit mai mult daca am fi purtat acelasi nume? In niciun caz.
M-ar fi iubit mai mult daca m-ar fi vazut intr-o rochie alba, de 2- 4.000 € si am fi dansat ca print si printesa in fata a 230 de invitati? Cred ca nu.
Ne-am fi iubit mai mult copila si am fi facut mai mult ca sa fim fericiti? Categoric nu.
Eu sunt mama ei si el e tatal ei. Iar noi suntem o familie fericita.
Citeste si Am decis sa crestem impreuna cu fiica noastra!
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
De unde știi că nu l-ai fi iubit mai mult?
Eu am fost iubita și apoi soția aceluiași bărbat și categoric îl iubesc mai mult de când suntem căsătoriți!
Mă bucur că vă iubiți, că priviți la fel viitorul vostru împreună și mai ales că ați hotărât să aveți un copil. Nu cred însă că e corect să dai verdicte categorice atâta timp cât nu ai încercat și altceva.
Din fericire nunțile nu trebuie să fie toate la fel…
Cred ca Andreea se refera la altceva: la faptul ca nu constructele sociale (precum casnicia si nunta) definesc iubirea dintre oameni, ci experientele si tot ce construiesc ei impreuna. Indiferent de statutul social.
Nici noi nu am facut nunta, ci doar ne-am cununat civil cu 3 prieteni langa noi, intr-un oras langa mare si cred ca asta e aventura pe care o voi tine minte toata viata: cum am reusit sa ne casatorim in alt oras decat in cel in care locuim. Si ne-am pus verighetele in fata unui munte superb, plangand de dragoste si facand juraminte unul in fata celuilalt. Asta e autenticitatea noastra.
Mie mi se pare extraordinar asta. Sa fim noi, in iubire, dincolo de cum ne dicteaza lumea sa fim.
Ce frumos, Carmen! Romantici mai sunteti voi doi :).
Buna! Multumesc pt raspuns! Textul nu este in niciun caz un verdict. Respect cuplurile care aleg sa oficializeze la starea civila si in fata lui Dumnezeu acest angajament. Si ii felicit pe cei care descopera in inimi si mai multa iubire fata de cei care le devin sot/ sotie.
Intr-adevar, ceea ce vreau sa transmit este ca ( cel putin in cazul nostru) prezentul frumos pe care il traim si viitorul fericit pe care il construim impreuna sunt posibile si in lipsa statutului de sot/ sotie.
Multa iubire, tuturor!
Cu siguranta nu l ai fi iubit mai mult… Poate doar ar fi aparut discutii in plus, hartia aia semnata cauzeaza, uneori, crize de identitate.
Buna. Imi place articolul tau Chiar daca eu personal am o alta idee legat de acest subject. Iubitul vieti mele eu m-am casatorit si sung foarte fericita ca si Sotia lui si mama bebelusului nostru insa nu cred ca toata lumea isi doreste acest lucru. Eu imi doream sa ii fiu sotie,sa preiau numele lui,sa avem nunta (Chiar daca am avut o nunta mica cocheta si foarte simpla dar personal a si traita cu multa iubire alaturi de familia noastra). Daca voi asa va simtiti bine atunci asa sa faceti…nu este necesar sa va comportati conform asteptarilor celor din jur daca voi sunteti bine si asa…iubirea Chiar nu e condition at a de casnicie. Eu personal ma simt foarte bine ca nevasta, provenind dint-o familie traditional a fost o decizie intelesa de la sine. Noi stiam ca ne com casatori de la primele zile de cunostinta…de cand sunt nevasta Il iubesc altfel,Il iubesc si mai mult si asta nu fiindca am facut starea civil a ci fiindca am facut un juramant in fata lui Dumnezeu si in fata familiei noastre:) dar asta este idea mea si nu este adevarat pt toata lumea…in fine daca voi asa va simtiti bine asa sa faceti
Sunt căsătorit din 2010 deşi sunt împreună cu soţia mea din 2002. Fiica mea cea mai mare va avea curând 9 ani. Am trecut prin exact aceeaşi experienţă, prin aceleaşi discuţii. Am întâlnit în Franţa trei cupluri aflate în relaţii de concubinaj de peste 30 de ani, familii cu mai mulţi copii, care mi-au părut foarte bine închegate şi relaxate în ciuda provizoratului implicit pe care eu îl asumam relaţiilor de concubinaj cu copii. Pornind de la aceste exemple, bărbatul din mine a impus mai mult sau mai puţin direct, timp de mai mulţi ani, un model similar de relaţie. M-am înţeles mereu bine spre foarte bine cu soţia mea. O iubesc şi, deşi nu prea înţeleg exact motivul, şi ea pare să mă iubească destul de mult. Venind şi fiica noastră în relaţie, cununia legală şi religioasă căzuse cu totul în plan secund. La momentul la care (eu) am hotărât totuşi să ne căsătorim mi se părea că am o relaţie perfectă, cu un copil perfect şi că nu am nimic altceva în plus să-mi doresc.
Iubind-o foarte mult şi fiind mereu atent la felul în care se simte alături de mine, în timp, am căpătat convingerea că acest model de relaţie este/era nedrept faţă de soţia mea, deşi nici ea, nici părinţii, nici anturajul nu ne presa cu întrebări, noi fiind manifest mai boemi din fire. Nu pot spune exact în ce fel era nedrept, deşi dacă mă străduiesc probabil că aş găsi argumente în această privinţă. Mai important este însă sentimentul general că NU ÎI DĂRUISEM ÎNCĂ TOTUL.
Bref, am sărit peste scrupulele astea copilăreşti cu “a o lăsa e ea să decidă”, ea ştiind că pentru mine fixaţia asta cu concubinajul relaxat era/părea un principiu existenţial şi i-am spus că îmi doresc foarte mult să ne căsătorim, că am fost imatur şi influenţat de conceptele astea REALMENTE prosteşti de la un punct încolo, în orice relaţie. Repet, nu e vorba că nu era fericită alături de mine atunci sau că m-aş comporta altfel astăzi decât o făceam atunci. Aş fi rămas însă într-o relaţie de concubinaj doar dacă soţia mea ar fi fost cea (foarte) categorică împotriva căsătoriei şi doar dacă nu aş fi reuşit să o conving să ne căsătorim într-un termen rezonabil. Dacă totul ar fi plecat de la ea, de la principiile ei, nu aş fi avut (atunci) nicio ezitare în a continua cu concubinajul.
Dar, DUPĂ ce ne-am căsătorit, am înţeles un mare adevăr, anume că acel clişeu cu “e doar o bucată de hîrtie” este totalmente FALS. Nu mai vorbesc de cununia religioasă, pe care am făcut-o la un an după cea civilă în doar 6 persoane. Bucata aia de hârtie are o mare însemnătate simbolică pe care o veţi recunoaşte şi dvs dna Andreea, dacă vă veţi hotărâ vreodată să vă căsătoriţi. Este realmente ceva de substanţă să îţi doreşti să nu te mai desparţi vreodată de iubită şi ca cei din preajma ta şi comunitatea ta să ia act de această dorinţă.
Mie îmi este realmente ciudă că nu m-am căsătorit mai devreme cu soţia mea şi că am lăsat ceea ce am crezut că e o frondă împotriva uzanţelor sociale şi tradiţiilor pe care la acel moment nu le înţelegeam, să umbrească relaţia cu soţia mea, cu copiii meu, cu familia soţiei mele şi cu prietenii şi apropiaţii familiei ei. A umbrit-o prin egoismul concepţiilor mele, care nu ţineau cont de cei din jur. Una e să ai o înţelegere contractuală/contractualistă a relaţiei şi cu totul altceva este să ai o dragoste pentru cel de lângă tine care pur şi simplu să se reverse şi peste partener şi peste cei dragi ai lui, dragoste care “simte” şi cea mai firavă urmă de egoism.
În cele din urmă nimeni nu moare de grija faptului că sunt sau nu căsătorit iar a proiecta această atitudine (fals) rebelă spre exterior pur şi simplu umbreşte şi ne lasă într-o relaţie de nivelul contractelor civile excelent executate. Poţi iubi şi în concubinaj, după cum am spus-o am făcut-o pentru mai mulţi ani. Poţi avea multe din ceea ce are o căsătorie dar va lipsi ceva esenţial. Bineînţeles că sunt şi multe căsătorii formal şi religios încheiate care nu ajung nici măcar la a 100 parte din ceea ce aveţi deja dvs. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că aveţi deja totul şi că nu ar putea fi mai mult de atât. După cum s-a spus (mai pe scurt) şi mai sus, sentimentul general este că îmi iubesc cu mult mai mult soţia acum decât când eram în concubinaj şi vice-versa.
Dacă însă hotărârea vă aparţine şi o susţineţi înaintea conştiinţei dumneavoastră cu convingere şi sinceritate, nu văd de ce nu aţi fi extraordinar de fericită şi acum, chiar cu mult mai fericită decât orice alt cuplu deja căsătorit. Dacă nu.. nu e grabă, toate la timpul lor .. 🙂
Citându-l pe Vlad, : ”Poți avea multe din ceea ce are o căsătorie dar va lipsi ceva esenţial.” : Dumnezeu!! Pentru că Dumnezeu este infinită iubire și dragoste și binecuvântare! Este Iubirea care vitalizează iubirile noastre! Este Energia Universului! Este oricum vreți să Îl numiți, dar… ESTE!!
Mi-a luat jumătate de an să înţeleg că nu trebuia să scriu comentariul de mai sus. Nu sunt cel mai înţelept dintre oamenii proşti, din păcate. Sper şi vă rog dragă Andreea, să mă iertaţi. Doamne, ajută!