Te iubesc dacă…

Am scris aici despre multe de ce-uri existențiale.  De ce suntem astăzi cei care suntem? Multe întrebări, puține răspunsuri. Fiecare trebuie să își găsească propriile răspunsuri și explicații.

Mi-am căutat și eu răspunsuri și explicații pentru a mă înțelege mai bine și pentru a fi cea mai bună mamă a fiicelor mele și vă voi împărtăși din întrebările și răspunsurile mele.

Să le luăm pe rând! Astăzi despre: „Te iubesc dacă” sau despre condiționarea afecțiunii. 

Am venit pe lume la 8 ani după soră-mea, la insistențele lui taică-meu, care își dorea un băiat, concepută fiind după calculele întregii comunități ca eu să ies băiat. N-am ieșit. Taică-meu a pus-o pe asistenta care a venit să-l anunțe că mai are o fată să se mai uite o data: „Nu se poate, tovarășa, mai uitați-vă o data, sigur e băiat!”

Maică-mea îmi povestea deseori râzând cum a fost pe punctul să mă schimbe în maternitate cu un băiețel născut în aceeași perioadă, al unei mame care mai avea un băiat și își dorea o fată. N-a făcut-o pentru că i-a fost teamă: era o comunitate mică, dintr-un sat dobrogean, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea.

Mă jucam deseori cu el după aceea și mă surprindeam imaginându-mi cum ar fi fost să fiu în locul lui. Ulterior taică-meu s-a împăcat cu ideea că sunt fată, ceea ce nu l-a împiedicat să mă trateze ca pe un băiat-wannabe: „Tu ești băiatul pe care nu l-am avut.”

Veterinar de țară fiind, mă lua cu el peste tot pe teren. Era foarte bun în meseria lui. Am crescut imaginându-mi că taică-meu e un fel de zeu al tămăduirii, capabil să ridice de jos orice animal bolnav. Și înfulecând cu poftă fudulii fripte de la sutele de porci, tăurași și armăsari la a căror castrare asistam.

Mă apucă și acum râsul-plânsul când îmi amintesc fața pe care au făcut-o colegii mei de generală, copii de oraș, crescuți între blocuri, când, necăjită fiind de unul dintre ei, l-am amenințat cu toată inocența că vin cu taică-meu la școală să-l castreze.

Relația mea extrem de apropiată cu taică-meu, sursă permanent de gelozie pentru maică-mea, a încetat brusc în momentul în care n-a mai putut să nege realitatea: eram fată și așa urma să rămân tot restul vieții. A murit înainte să-și cunoască nepoatele, dar nu înainte să ajungă să se bucure de nepotul dăruit de soră-mea mai mare.

Cu compromisul că nici el nu „ducea mai departe numele neamului”. Maică-mea a ajuns să se împace cu ideea că mai are un copil – care pe deasupra mai e și fată („Fetele au viață grea, mamă”) – când a descoperit că mă poate îmbrăca în rochițe frumoase.

Pe care inevitabil mi le murdăream în ultimul hal tăvălindu-mă prin bălți sau mi le rupeam cățărându-mă în copaci, ceea ce se lăsa cu cele mai crunte bătăi: „Mă faci de rușine, ce-o să zică lumea despre mine când te vede murdară ca un porc? Ce fel de fetiță ești tu? Fetițele nu se murdăresc.”

Dar și când a descoperit că sunt deșteaptă și tot stârneam admirația cunoștințelor cu memoria mea, cu răspunsurile pe care le dădeam la problemele cu ciorile și parii, și ulterior cu rezultatele școlare, diplome, olimpiade, concursuri ș.a.m.d.

Și-acum se mai întâlnește cu profesori din generală care îi spun că am fost cel mai bun elev pe care l-au avut. De la liceu încolo n-a mai fost așa de amuzant. Fără să fi fost un copil docil, am crescut într-o adolescentă dificilă, cu neliniști metafizice în care nu mă putea urma și căutând o independență teribil de inconfortabilă pentru natura ei anxioasă.

Cu greșeli care o îngrozeau, cu căutări de neînțeles pentru ea, cu alegeri pe care nu le aproba. Așa că și-a păstrat cât a putut despre mine imaginea de pe la 10-12 ani și criticând orice nu se mula pe idealul ei despre mine și despre cum ar trebui să fiu eu: „Tu trebuie să fii perfectă!”

Cei câțiva ani buni de terapie și faptul că am devenit eu însămi mama a două fete m-au ajutat să o înțeleg mai bine.

A făcut și ea eforturi să se schimbe, să se raporteze la mine ca la un adult.

Și-a redirecționat, în schimb, sau încearcă să facă asta, mesajele și stilul de a fi părinte de care mie îmi luase aproape 10 ani să „mă vindec” către nepoate.

Of! În tot procesul ăsta al vindecării, m-am întrebat care a fost resursa cea mai importantă pe care m-am bazat, strivită între „te iubesc dacă ești băiat” de la taică-meu și „te iubesc dacă ești perfectă” de la maică-mea.

Pentru mine a fost „te iubesc și te accept așa cum ești tu” al celei de-a treia figuri parentale importante din primii ani de viață, bunicul meu.

Bunicul meu nu era de fapt bunicul meu. Era un prieten mai în vârstă al tatălui meu, refugiat de război din Basarabia în Dobrogea, care, neavând familia aproape și nefiind niciodată căsătorit, s-a mutat cu ai mei cu câțiva ani înainte de a mă naște eu. Când am venit pe lume, el era deja o parte firească din familie care – am înțeles asta mai târziu – funcționa ca un fel de figură parentală benefică și pentru părinții mei, mediindu-le conflictele și fiind stâlpul de înțelepciune al casei. Un munte de blândețe de om. Pe la 4 ani, când ajunsesem să-l exasperez cu „Citește-mi încă o poveste”, m-a învățat să citesc.

Oricât i-am încercat limitele trăgându-l mereu de păr, speriindu-l de după vreun colț de casă, dând buzna în camera lui și cocoțându-mă în vârful patului, n-am reușit vreodată să dau de limitele răbdării lui față de mine. Mă învăța în loc să mă certe. Mă accepta atunci când eu mă așteptam să mă respingă.

Din când în când, mă lua de mânuță și mergeam împreună la magazinul Tomis și mă lăsa SĂ-MI ALEG ce rochiță sau ce pantofi vreau eu.

Împărțea cu mine mâncarea basarabeană pe care și-o pregătea, din când în când, ros de nostalgii, la reșoul din camera lui. Feliile de mămăligă uscată fripte-n tigaie cu smântână dulce pe deasupra și cartofii fierți și prăjiți poi până fac crustă, cu bulgări de brânză, sunt și acum printre cele mai bune lucruri pe care le-am mâncat vreodată.

Desigur, nu era perfect. Odată n-am vorbit cu el o săptămână pentru că îmi bătuse câinii (supărat fiind că furaseră ouăle din cuibare).

Mi i-am luat pe toți trei în brațe și ne-am refugiat în hamacul din curte, împletit tot de el pentru mine din sfoară de balot. După o săptămână de supărare și, mi-am dat seama că îmi era frică la ideea că ar putea să-mi facă și mie ce le făcuse câinilor.  Însă încrederea dată de sutele de ori când avusese, mă gândeam eu, motive să dea în mine și nu o făcuse, a fost mai puternică și am decis că sunt suficient de în siguranță în preajma lui.

Nici el nu-mi amintesc să mai fi bătut vreun animal din curte de atunci, cel puțin nu în prezența mea. M-am întrebat de multe ori, mai mult sau mai puțin retoric, ce aș fi fost și ce aș fi devenit fără acceptarea necondiționată a bunicului meu. I-am fost dintotdeauna recunoscătoare pentru ea și mă bucur că am apucat să-i arăt cumva recunoștința mea. Cu câțiva ani înainte să moară, când eu eram deja mărișoară, nu prea mai avea dinți să mănânce porumb fiert despre care știam că-i place foarte mult, și m-am oferit să-i dau boabele de porumb prin mașina de tocat ca să le poată mânca. A acceptat, surprins, și ștergându-și discret o lacrimă.

Cam așa a fost pentru mine cu dragostea condiționată și necondiționată.

Așa am învățat, the hard way, să nu-mi condiționez NICIODATĂ afecțiunea față de fetele mele. Să mă feresc să le spun „te iubesc” ca scuză pentru vreo greșeală pe care o făcusem față de ele sau ca răsplată pentru ceva ce făcuseră ele. Și să pun întotdeauna punct după „te iubesc” în relațiile cu apropiații mei. Fără „dacă”, fără „pentru că”. Să le amintesc întotdeauna fetelor, explicit, atunci când eram furioase sau nemulțumite, sau în alte circumstanțe când aveau și aveam nevoie de asta, că „Mami te iubește și atunci când e furioasă”. „Mami te iubește și atunci când ești bolnavă, și atunci când ești sănătoasă”. „Mami te iubește și atunci când verși laptele”. „Mami te iubește și atunci când ești supărată pe ea”. „Mami te iubește și atunci când nu îți dă tot ce ceri.” „Mami te iubește și atunci când nu îți place să mănânci ce ți-am pregătit cu multă dragoste.” „Mami te iubește și când iei diplome, și când nu iei diplome.” „Mami te iubește și dacă îți place rozul, și dacă îți place negrul.” „Mami te iubește și când îi place ce ai desenat, și când nu-i place ce ai desenat.” „Mami te iubește așa cum ești.” ***

La voi cum a fost?

Ioana, psiholog clinician la  Psihoatelier

De aceeași autoare, citește și Lăsaţi copiii să greşească! & De ce?

Foto: arhiva personală