Când sentimentul de mamă vine mai târziu

Am vazut in filme si am tot auzit poveștile prietenelor despre legătura imediata dintre mamă si copilul ei.
Am citit câteva articole despre asta, nu prea multe, e adevarat, căci ce e asa o mare filosofie? Copilul asta a crescut in mine! Sigur ca o sa fie conexiunea! – răsuna in capul meu.
Primul contact cu el a fost minunat. Nu-mi imaginam sentimente mai copleșitoare. Rugile mele arzătoare de a fi sănătos au fost ascultate.
După ore nedormite in Terapie Intensiva, unde ma recuperam după cezariana, am fost față in față.
El mic si fragil, eu nerăbdătoare.
Minunea asta mica era de fapt minunea mea mare. Și ușor, ușor momentul de reverie se risipea. Ma lovea in moalele capului realitatea.
Plânsul lui neconsolat rupea bucăți din mine. Fiecare țipat ma descompunea si cu greu ma montam la loc.
Brațele mele nu-i ofereau ce avea nevoie.
Puneam reactia mea pe seama locului si abia așteptam sa ajung acasa.
Acasa nimic nu s-a schimbat, iar eu mai rau m-am afundat in gânduri…

Poate nu stiu sa fiu “mama” si imi cer iertare in fata ta, copile, ca poate ai ales greșit sa vii la mine! – ii spuneam cu ochii plini de lacrimi.
Grijile celor din jur, ale vecinilor, care se temeau pentru sănătatea lui, ca plânge prea mult, ma puneau la zid si eu ma îndoiam si mai tare de mine.
Lucrul cel mai natural care ne-ar fi legat – alăptarea, a fost pus pe lista nesfârșita a nereușitelor.
Imi stăruie in minte momentele cand il tineam strâns la pieptul meu si il imploram printre lacrimi sa nu mai plângă, momentele cand plângeam in perna sa nu-l trezesc, căci doar atunci imi puteam asculta gândurile.
Oboseala, lipsa oricărui ajutor, pe care chiar eu l-am refuzat, căci asta însemna sa-mi recunosc înfrângerea si sentimentul de inutilitate si rusine – doar lucrul asta l-au facut toate mamele înaintea mea si n-au murit, cuvintele spuse de prietene ( “oboseala nu mai contează cand il vezi dimineața” ) ma făceau sa cred ca provin din alta lume si ca “a fi mama” e un lucru sfânt pe care e clar ca eu nu-l am.
Pentru mine viata de acum nu era nici pe departe “minunata” si imi doream momentele de dinaintea copilului.
Imi iubeam copilul? DA! Il iubeam si il iubesc nespus, dar daca ar fi sa rezum in câteva cuvinte primul an din viata mea de mama…spaima, spaima de propria-mi conștiința, spaima de agitația din sufletul meu, nesiguranța si neputința.
Au trecut toate astea? Nu…si nici nu cred ca vor trece prea curând.
S-a schimbat ceva? Da, am învățat sa accept ca ceea ce e “natural” pentru alții pentru mine poate însemna o “lupta” in care ma descopăr, că in timp vin si confirmările ca niște victorii care te umplu.
Se termina lupta aici? Ooo, nu! Ea e abia la început…

Geanina

De aceeași autoare citește și Vreau sa știe ca-l voi accepta si cu parul roz și tunsoarea ciudată

Sursa foto- aici