Ziua in care am învățat să merg pe bicicletă… la 33 de ani (aproape)

Acum 8 ani eram într-un weekend prelungit,  de miere la Viena cu proaspătul soț, actualul tati și cu nașii noștri.  Timp puțin, multe de văzut. Așa că ideal era să bântuim pe străzi și să simțim orașul sub picioare. Vremea însă nu  era cea mai prietenoasă. Deși în iulie, ploua infernal, ca-n cântec, suficient cât să descurajeze  mersul pe străzi toată ziua. Atunci cineva a propus să închiriem biciclete. O idee sublimă, care însă nu putea fi pusă în practică pentru că din grupul nostru eram singura care nu știam să merg pe bicicletă.  Dezamăgitor pentru ceilalți. Și nu a fost singurul moment în care ar fi fost frumos să știu și eu acest lucru elementar pentru unii oameni, dar incredibil de greu pentru alții.

Mi-am dorit să merg pe bicicletă pentru că este un obicei foarte sănătos, prietenos cu mediul și care deschide noi portițe de explorare a orașelor, locurilor în care mergem în vacanță, de petrecere a timpului liber. Nu mi-am dorit însă să fac asta pentru mine. Poate  pentru că eu nu am timp liber. Iar dacă aș avea, am un raft cu vreo câteva zeci de cărți necitite și încă vreo câteva sute pe listă. Cumva mi-au rămas obiceiurile de șoarece de bibliotecă și dacă aș fi singură pe o insulă pustie aș alege mai degrabă să citesc o carte decât să merg cu bicicleta pe  plajă.  Și cred că alegerea e dată mai degrabă de o nevoie acută de informare despre experiențele prin care trec acum cu copiii și de introspecție și cunoaștere de sine.

Însă nu sunt singură pe o insulă pustie. Ba mai mult, am o familie cu doi copii mici pe care i-aș vedea mai fericiți mergând cu bicicleta prin parc alături de alți copii decât în fața unei tablete sau chiar și închiși într-o bibliotecă.

M-am bucurat că tati e mare iubitor al bicicletei și că i-a plimbat pe copii în scaun pe bicicletă încă de când au putut sta bine în fund. Însă, oricât de bucuroasă era Maria atunci când pleca cu tati cu bicicleta, deseori insista să meargă și mami cu bicicleta. Iar tati îi explica cu amărăciune că mami nu știe să meargă pe bicicletă. La un moment dat s-a resemnat, apoi a intrat în faza de ce-urilor și a reînceput să întrebe de ce nu merge și mami pe bicicletă, de ce nu știe să meargă etc. ..

Și așa am ajuns și eu să mă întreb. De ce nu merg, de ce nu știu, cum mă percep copiii mei atât de încântați de mersul pe bicicletă (fie și din scaunul de copil). Vedeam prin parc familii cu părinți și copii mergând împreună pe bicicletă și din peisajul acela frumos în care toți se simțeau bine eu lipseam. Sau alergam pe lângă biciclete. Sau citeam o carte pe o bancă în timp ce ei îmi făceau cu mâna când treceau pe lângă mine. Și mi-am dat seama că dacă vreau să fiu cea mai bună prietenă a lor trebuie să fac parte din tabloul acela frumos. În mod activ. Să fiu prezentă.

Așa că am început lecțiile de mers pe bicicletă. Prima dată am încercat pe bicicleta unei prietene. Nu am putut să-mi depășesc frica și nu am reușit mare lucru. Nu reușeam să stau în echilibru, sau așa credeam eu, deși încercasem să dau din picioare fără pedale, cum citisem pe tutorialele online for dummies. Ba chiar ajunsesem să îmi fac tot felul de  gânduri care mai de care mai ciudate- cum că n-am echilibru pe bicicletă pentru că sunt într-o fază a vieții foarte provocatoare în care mai apar tot felul de dezechilibre și că poate ar trebui să îmi rezolv  întâi celelalte surse de dezechilibru pentru a putea merge pe bicicleta :). (Da, știu, sunt într-un exces de conștientizare personală momentan)

După care am apelat la un profesionist. Ei bine, da, există profesori care predau mersul pe bicicletă.

După prima ședință, echilibrul fusese bifat după 3 minute și până la final am ajuns să mă desprind puțin și să merg singură.

La a doua ședință s-a nimerit să-mi fie foarte rău, așa că n-am reușit decât să-mi învinețesc piciorul în 10 minute de încercări eșuate de a merge. Așa că am amânat pentru altă dată.

Eram și eu foarte dornică să învăț, tati și mai dornic decât mine, însă planetele nu s-au aliniat apoi vreo săptămână și nu am reușit să stabilesc a treia ședintă. Ba a plouat, ba nu ne-am sincronizat programele etc.

Așa că am ajuns să fac a treia ședință vinerea trecută pe ploaie, cu instructorul venit direct de la Constanța la locul de întâlnire, pe ultima sută de metri, eu plecând peste o oră din București.

Eram echipată cu cască, bluză ușor impermeabilă, așa că nu m-am murat extraordinar de tare. În schimb instructorul meu era ca o floare din grădină pe timp de ploaie. Ud până la piele, însă cu un optimism nebun.

-E foarte bine! Nu plecăm de aici până nu faci un rond complet singură!

Și am făcut. Cam 3 bucăți de rond complet după care am plecat. Eu zburând ca o pasăre care se născuse fără aripi și trecuse printr-o operație de implant de aripi. El ca o floare care se încărcase cu ploaie pentru vreo 3 săptămâni. Aș putea scrie un roman elogios la adresa lui Bogdan Antohe, însă ar fi cam lung. Vă invit să vizitați pagina Bike School unde l-am găsit pe el. Unde el și alți oameni pasionați de mersul pe bicicletă dau lecții (aripi) oamenilor care au nevoie. Cel mai în vârstă cursant al lor (tot o femeie) avea 74 de ani când a învățat să meargă pe bicicletă. Au și pagină de facebook aici.

Deși o viață întreagă m-am considerat certată cu sportul, în momentul acela aș fi mai mers pe bicicletă vreo câteva ore și n-aș fi vrut să citesc vreo carte, oricât de frumoasă sau importantă ar fi fost pentru mine.

Cele mai frumoase lecții de viață le primim trăind, dincolo de zona de confort.

Copiii văd în noi modele și e bine să le oferim lecții din care să aibă ce învăța. Nu vă spun ce încântată a fost Maria să vadă filmulețul cu mami mergând pe bicicletă. L-a  pus de nenumărate ori și de data asta nu m-a mai întrebat de ce nu știu să merg pe bicicletă ci de ce am învățat.

– Am învățat pentru a merge cu toții pe bicicletă ca o familie să ne simțim bine, i-am răspuns.

Îmi dau însă seama că am învățat să merg pe bicicletă pentru că aveam nevoie din multe puncte de vedere.

P.S. Tati a fost atât de bucuros când a văzut filmulețul cu mine pe bicicletă încât mi-a zis: “m-am bucurat la fel de mult ca la nasterea copiilor nostri”. Cumva. pentru el și eu mă nasc acum a nu știu câta oară 🙂 și se nasc o mulțime de perspective frumoase în familie.

Citește și Crezul unei mame atee pentru fiica ei