Cum învață copiii

Mihai are 10 luni și jumătate. Când am început diversificarea am fost tentată să încerc cu el metoda BLW. Despre BLW și autodiversificare, am găsit un articol foarte bun aici. Știu mame care practică metoda cu succes.

Mi se părea că e foarte naturală și că demonstrează  încredere în copil și în abilitățile sale. Cum însă deseori eram mai mult leșinată peste zi de la alăptările nocturne, cele vreo 3 incidente în care Mihai s-a înecat cu o bucățică de banană, una de pară sau una de piersică (iar eu am avut de făcut manevre de prim ajutor în premieră), m-au făcut să renunț la experimente din acestea și să merg clasic pe piureuri de fructe și legume făcute la blender sau date prin răzătoarea de sticlă. Am preferat să rămân în zona mea de confort, mai ales că manevrele Heimlich nu sunt punctul meu forte (mă panichez foarte ușor).

Când avea 6 luni, în timp ce desfăcusem sticla cu apă a Mariei (cu pai) să îi dau să bea, Mihai m-a tras de mână, a băgat paiul în gură și a băut vreo 10 guri sănătoase de apă.  Mariei i-am dat să bea cu paiul abia pe la vreun an. Până atunci am tot dădăcit-o cu tot felul de biberoane. Mi-am dat seama în timp ce Mihai trăgea de zor la pai că sigur nu voi face cu un copil ce am făcut cu celălalt, că Mihai are o mulțime de avantaje ca al doilea copil, beneficiind de prezența Mariei  în viața lui. Poate ar fi băut și Maria mai devreme la pai, dar pe vremea ei nu aveam în casă așa ceva. I-am luat abia după ce a băut în parc din sticla cu pai a lui Theo, prietenul ei bun.

Mihai avea să sară peste niște etape, avea să aibă un ritm mai accelerat de dezvoltare pentru că eu nu mai fac față să îi restricționez pașii.

Aseară îi dădeam lui Mihai un iaurt. Scosesem unul și pentru Maria și în timp ce îl hrăneam eu cu lingurița ținând iaurtul în mâinile mele, el se lungea din scaun până în colțul mesei pe care pusesem iaurtul Mariei. Nu avea stare în scaun, aproape că nici nu mânca, așa că i-am dat iaurtul, cu speranța că îl va ține ocupat, iar eu voi putea să-mi văd de treabă și să bifez masa de seară.  În același timp  o întrețineam pe Maria cu ceva cântece, niște afine congelate (înghețată- boabe fără chimicale) și cu promisiunea unor biscuiți la cuptor.

Dacă  eram acum doi ani cu Maria în locul lui Mihai probabil m-aș fi enervat că ar fi stricat iaurtul. Acum însă l-am privit pe Mihai (de fapt l-am observat) cum descoperă și învață despre lumea lui înconjurătoare. A luat paharul de iaurt. L-a cântărit cu mâna, l-a trecut din o mână în alta, l-a pipăit în mod organizat: capacul (de jur împrejur), fundul paharului, corpul său.  A încercat să rupă capacul cu degetul. Nu a putut. Apoi a să strâns paharul tare în palmă, dar nu a țâșnit iaurt. După care s-a uitat la mine, a zâmbit și a început să îl capseze cu dinții. De jur împrejur. A făcut câteva găuri și apoi a strâns iar de pahar, privind cu bucurie cum iese iaurtul prin găurile făcute de dinții săi. L-a dus la gură și a pus limba. Era fericit. Reușise să găsească soluția pentru a scoate iaurtul afară. Reușise să învețe.

Citește și Trei creiere, trei moduri de joacă diferite

Acum doi ani, Maria n-ar fi avut șansa aceasta. Șansa de a-și  descoperi  forțele proprii. Pentru că eram o mamă prea stresată  (sunt și acum, dar nu mai reușesc să mă stresez la timp). Nu numai că nu i-aș fi dat să țină în mână paharul cu iaurt, gândindu-mă la microbii invizibili de pe el, ci în momentul în care l-ar fi dus la gură (dacă l-ar fi avut totuși în mână), cu siguranță i-l smulgeam din mână și îi blocam astfel orice posibilitate de cunoaștere.

Paradoxal, când doi copii mi-au slăbit gradul de atenție pe care îl pot acorda fiecăruia, am ajuns la o stare de relaxare care este benefică dezvoltării lor libere. Dacă aș fi avut doar un copil este foarte probabil să fi rămas la fel de stresată și dornică de a deține controlul. E adevărat că venirea pe lume a lui Mihai s-a suprapus și cu lecturile mele despre metoda Montessori, însă am observat că niște zmei invizibili mă opreau de la a pune în practică teoria în dese momente. În schimb, atunci când eram prea depășită de situație se întâmplau lucruri foarte frumoase. Despre un astfel de episod am scris în articolul Gara de Nord.

Și așa mi-am dat seama că existența fratelui e benefică pentru fiecare dintre frați. Cel mic învață de la cel mare mult mai repede, cea mare beneficiază de mai multă libertate pentru a se dezvolta armonios.

Citește și Frații- câtă imitație, câtă empatie