O întâlnire scurtă cu ego-ul și una mai lungă cu cel mai complex vis al meu

Am pornit azi spre Bookfest cu inima îndoită. Pusesem acum vreo lună și mai bine atelier de lectură, joacă și alte alea joia Înălțării de la ora 10. Vorbisem cu niște clase de copii care aveau cărțile mele și care își doreau mult un atelier cu mine și mă așteptam să am acel pavilion frumos pregătit de Asociația De Basm plin. Să duduie Romexpo de polonice care cântau cu linguri de lemn, să fie ritm, muzică, poveste, îmbrățișări, emoție. Un eveniment fain și pentru copii și pentru mine. Luni a pornit greva profesorilor, iar în ziua atelierului a fost chiar protestul în stradă. S-au anulat toate lucrurile stabilite, iar când am ieșit din casă să plec prin târg nu știam un singur copil care avea să vină. La început, m-am întristat. M-am gândit că plec de acasă lăsând copilul meu de 9 ani dormind singur, pentru că e răcit de 10-12 zile, că se va trezi și nu mă va găsi, că își va căuta singur de mâncare, că se va gândi că mama n-are timp de el, iar eu am plecat spre un atelier la care nu știu dacă vine cineva. Un atelier pe care l-am oferit gratuit, la rugămintea doamnelor de la De Basm,  dar care are, bineînțeles costuri de oportunitate. Apoi m-am gândit, de ce n-oi fi anulat eu atelierul dacă nu aveam participanții confirmați. Apoi m-am gândit că oricum era prea din scurt să anulez, că doamnele de la De Basm au muncit și au făcut pliante, anunțuri și că le încurcam și mai păream și neserioasă, iar eu sunt fată serioasă și responsabilă. Deci anularea picase de pe listă. Apoi m-am gândit de ce n-oi fi chemat eu rapid alți copii, să iau prietenii care lucrează de acasă cu copiii cocoțați pe ei și să îi aduc la ora 10 la Romexpo, să n-am eu sala goală. Și atunci mi-am dat seama că era despre mine, despre ego-ul meu care putea să fie rănit cu sala goală, că nah, atâția ani am muncit și atâtea am sacrificat și așa ateliere frumoase fac și atâția ani le-am făcut gratis și atâția ani am avut o relație proastă cu banii. Acum când știu ce treabă bună fac cu copiii și când fac și gratis, vreau măcar să fie sala plină, să fie eficient petrecut timpul pe care altfel l-aș fi petrecut doftoricind copilul.

M-am uitat ochi în ochi cu ego-ul meu și l-am îmbrățișat. Știu că are și el rănile lui, dar noi ne-am separat de ceva vreme. Nu mai suntem în simbioză. Ne întâlnim din când în când la o cafea și un pahar de vorbă. Și m-am gândit că dacă e măcar un singur copil care va bate orașul la ora 10 să mă asculte pe mine citindu-i o poveste, mă voi simți fericită. Și voi învăța din nou, lecția smereniei. Pentru că unele lecții nu sunt de învățat o singură dată, ci de mai multe ori. De câte ori este nevoie. M-am conectat cu bucuria acestui gând și cu recunoștința și am cântat apoi tot drumul până la târg.

La un moment dat a ajuns la stand Anastasia. Are 6 ani și e în clasa pregătitoare. E suuuuper vorbăreață și vrea să fie scriitoare. Fără doar și poate ar fi putut să țină atelierul în locul meu. Așa de multe avea de spus. Anastasia era însoțită de mama ei. Aveam deja 2 participanți la atelier. Era mai mult decât sperasem. Anastasia l-a văzut apoi pe Sebi, și ca un personaj haios dintr-un desen animat, a început să sară de bucurie și să repete cuvântul prieten.

Prieten, prieten, prieten, spunea și țopăia Anastasia.

• Știți, cu greva e de luni acasă și n-a mai văzut copii, îmi spuse mama ei, încercând să-i scuze entuziasmul.

Dar eu mă hrăneam din entuziasmul ei și simțeam că bucuria Anastasiei va atrage și alți copii. Și așa a fost. Unul câte unul s-au strâns câțiva copii, vreo 10 chiar și mai mulți dacă numărăm frații bebeluși, șiiiii, s-au strâns și copiii mai mari, părinții lor, pe care i-am ținut strâns, să ieșim la număr, Coane Fănică.

• Eu nu vreau să stea și mami, spuse Anastasia dornică să pară mare la cei 6 ani ai ei.
• Anastasia, doar pentru mine, te rog las-o și pe mami. Am acțiuni la Bursa de Valori pe numele meu și dacă nu ies numerele, îmi scad acțiunile.

Până la urmă, s-a înduplecat.

Am vorbit mult despre Anastasia, dar fiecare participant are o poveste frumoasă. Mi-a rămas în minte mama a doi frați. Doamna a spus că e profesoară și că s-a gândit mult dacă să meargă la protest cu colegii sau să vină la atelier cu copiii. Dar pentru că fetița știa povestea mea pe de rost și era acasă și cu copiii, a ales târgul. Ne-am prezentat azi, părinți cu copii, cu nume și un vis al nostru.

Această doamnă profesoară a spus că visul ei e să crească cititori. Și deși a fost o alegere grea, a ales să aducă copiii la atelier decât să meargă la protest. Polonicul nostru din poveste era și el protestatar, așa că m-am uitat cu iubire la doamna profesoară atunci când a apărut protestul polonicului în versuri.

Am 11 zile de când mi-am pus pe hârtie un vis măreț, dar greu. M-am apucat să fac cărți acum aproape 9 ani. Nici nu știu când au trecut. Au fost cei mai grei ani din viața mea, deși zâmbesc mult pe rețelele sociale și probabil că nu se vede greul. Voi scrie probabil despre acești ani pe la 60, când sper să scriu râzând. Acum încă mă cuprinde plânsul dacă încerc să pun pe hârtie.

Mi-am pus pe hârtie visul de a-mi vinde cărțile. Până acum îmi pusesem în cap legat de cărți să le scriu, să le public și să reușesc să-mi plătesc colaboratorii, datoriile. Am început pe drumul acesta cu zero lei în buzunar. Am reușit să public 12 cărți. Dar după publicare, nu mă mai gândeam și să le vând. Pentru că mulți ani am trăit cu sindromul impostorului. Nu mă simțeam suficient de scriitoare, nu știam câte sute de cursuri ar mai trebui să fac sau câte cărți ar mai trebui să public pentru a simți că merit să mă proclam scriitoare.

Acum știu că nu (mai) sunt impostoare. Pentru că undeva, la început, am simțit că am fost. Nu impostoare, ci inconștientă. Poate nu e cel mai potrivit cuvânt.  Pentru că nu știam cu ce se mănâncă meseria, nu eram un adult calculat cu gând de a fi scriitoare. Eram mai degrabă un copil. Mă conectasem cu copilul meu interior, cu cea care citeam fără oprire din copilărie, cu cea care scria povești de la 6 ani și inventa cântece.  Aveam doar un milion de idei, mult entuziasm, o chemare, multă iubire față de copii și multă iubire de dat în povești.

M-am tot gândit dacă acesta e visul meu cel mai mare, pentru că am și visuri legate de cântat și visuri de a ghida oamenii ca dream manager și toate îmi aduc multă bucurie. Și m-am gândit că aici ajung, la misiunea mea de a aduce bucurie. Misiune pentru care trebuie să folosesc cât mai bine toate darurile mele. Și darul de a scrie, și darul de a cânta și darul de a mă conecta cu oamenii și de a-i vedea. Și darul de a crea amintiri și experiențe de învățare.

Am fugit de vânzarea cărților mele din multe motive și mi-am spus tot felul de texte.

Am fugit de teama de refuz sau de respingere. Am fugit pentru că încă am un sabotor puternic (people pleaser) cu care am început să lucrez. Am fugit pentru că m-am gândit că e greu și că am prea multe lucruri grele de făcut și pentru că nu mai voiam să ajung la epuizare. Am fugit pentru că îmi spuneam că timpul de promovare și vânzare îmi ia din timpul de scris și că vreau să devin scriitoare, nu vânzătoare de cărți. Am fugit pentru că îmi spuneam că timpul de promovare și vânzare îmi ia din timpul cu copiii mei. Iar eu vreau să fiu o mamă bună, apropiată de copiii mei. Și de prea multe ori am simțit că nu sunt o mamă bună. Sau că nu sunt mama care visam să fiu. Am fugit pentru că am un critic interior puternic și am vrut să evit eșecurile și implicit să evit auto-critica. Am fugit pentru că n-am avut încredere în mine. Am fugit pentru că am frică de succes, așa cum am și frică de eșec. Am fugit pentru că nu îmi cunoșteam puterile și nu știam câte pot duce. Am fugit pentru că ani de zile mi-a fost greu și deseori picam în plasa victimizării.  Am fugit pentru că nu mă cunoșteam pe mine. Am fugit de mine.

Dar gata, acum nu mai fug. Sunt pregătită să înfrunt dragonul vânzărilor. Și vreau să vând multe cărți, foarte multe cărți care să ajungă la mulți copii, părinți și bunici și să le aducă bucurie, conectare, iubire, să le dea super puterea imaginației și a creativității. Să le crească aripi și să îi conecteze cu visurile lor. Să îi ajute să se înțeleagă pe ei și pe ceilalți.

Și vreau ca în timp ce cărțile se vând singure, eu să scriu alte cărți și mai frumoase. Și să cânt și să compun următorul Jingle Bells si următorul Yellow Submarine și următorul O, sole mio și următorul Only love. 

Piece of cake, aș putea zice acum, pentru că voi lua fiecare vis și îl voi trece prin metoda COPIL la care Mirela Oprea a muncit ani de zile. Și voi trata fiecare vis al meu cu iubire și respect, așa cum îmi doresc să-mi tratez și copiii. (uneori ei spun că nu-mi iese, alteori îmi spun că sunt cea mai tare, la medie ies bine,  dar asta e altă istorie.)

Voi folosi ceea ce oamenii de știință au studiat ani de zile pentru a-mi împlini cu ușurință și bucurie fiecare vis. Și încep cu acesta, cel mai greu, dar și cel care îmi va aduce atât de multă creștere interioară.

În metoda COPIL, I vine de la Inimă bună și prietenii visului tău. Caut prieteni pentru visul meu. Mulți prieteni buni. Ofer și eu multe la schimb. Va fi o prietenie cu valoare pentru fiecare dintre noi. Și o prietenie care va crea valoare pentru generații de copii și adulți.  Dacă vrei să fii unul dintre prietenii visului meu, scrie-mi. Îți sunt recunoscătoare.

P.S. Ilustrația este cu un polonic desenat de Anastasia, care iubeste pisicile.