Câteva (multe) inimi bune, o victimă, un vis și o eliberare.

Am scris ieri primul articol despre călătoria mea cu Școala de Dream Management. Mi-am pus în minte să scriu minim o dată pe săptămână despre această călătorie, în speranța că vă inspir și pe voi să vă faceți Dream Manageri, măcar pentru visurile voastre. Țin minte că la cursul gratuit ne-a citat Mirela niște studii științifice (ea mereu are niște studii în pălărie) care spuneau că oamenii care sunt în contact cu visurile și aspirațiile lor sunt mai fericiți. Și oare cum ar fi ca oamenii să fie fericiți, cu mai puține frici, cu mai puține frustrări etc. Oare cum ar arăta lumea lor?

Cum spuneam anterior, Mirela a dezvoltat o metodă bazată pe evidențe științifice, o metodă pe care dacă o urmezi cu rigurozitate îți împlinești visurile cu ușurință, fără chin și plânset. Acronimul acestei metode este COPIL și voi povesti în articolele următoare despre fiecare literă din acest acronim. Dacă nu vrei să aștepți până am eu timp să scriu, îți recomand să cumperi cartea Mirelei. După ce o citești, s-ar putea să vrei să cumperi o mulțime și să le dai prietenilor.

Azi aș vrea să povestesc puțin despre primul mare AHA pe care l-am avut la cursul gratuit al Mirelei.

Când am ajuns la litera I din acest acronim, Mirela ne-a spus că I vine de la Inimă Bună, de la Prietenii Visului nostru. Și ne-a mai spus că prietenii din viața reală, soțul, copiii, mama, tata, bunicii etc nu sunt prietenii visului nostru. Că pot fi cazuri fericite în care să existe această suprapunere și oamenii apropiați să fie prietenii visului nostru, dar că dacă nu sunt, nu e nicio problemă, e foarte bine așa, nu trebuie să le cerem asta, nu trebuie să ne așteptăm la asta de la ei. E ceva ce ei poate nu pot face, din diferite motive foarte întemeiate.

Și a dat și niște exemple, care aveau mult sens, nu mi le mai amintesc, dar inventez unele cu ideea în minte.

Să zicem că visul tău e să te muți în Australia și să lucrezi într-o rezervație și să îngrijești kanguri. Și că asta înseamnă că vei veni o dată pe an în România în vizită. Părinții tăi e posibil să sufere la gândul că te vor vedea atât de rar și deși te iubesc și ar vrea să-ți dea și luna de pe cer, e posibil să nu te sprijine cu acest vis al tău. Din suferință, din dor, din frică, toate motive întemeiate.

Sau, să zicem că vrei să renunți la toată munca ta până la 30 de ani, la toată cariera etc și să o iei de la zero. Să te apuci, de exemplu, să scrii cărți pentru copii. Ai doi copii mici de crescut, hrănit, îngrijit, de dat la grădiniță, la școală, dar tu nu mai vrei să te întorci la locul de muncă de unde să vii cu bani acasă pentru pamperși, grădiniță, mâncare etc, ci stai toată ziua să citești și să te gândești cum să te faci scriitoare, să studiezi cum să publici cărți, să cumperi multe cărți, să mergi la cursuri și conferințe și să înveți, să înveți, să înveți pentru că atunci când erai mică scriai povești și citeai non stop și ți-ai dat seama acum că ai vrea să te faci scriitoare. Și că atunci când scrii te simți fericită, creativă, că uneori scrisul vindecă răni, că poveștile tale pot ajuta oameni și schimba vieți. Și îi spui astea soțului, deși n-ai habar cât costă să publici o carte, de unde faci rost de bani, n-ai habar cum să publici și să promovezi cartea, de fapt n-ai habar de nimic. Ai doar așa un sentiment că scrisul e menirea ta și că musai trebuie să faci asta acum. Că e visul tău cel mai mare în acel moment.

Iar soțul, în loc să devină prietenul visului tău, să citească și el despre cum se publică cărțile, să îți citească manuscrisele și să îți dea feedback, eventual să îți facă cadou un curs de scris sau un laptop nou sau măcar o agendă și un pix de 1 leu cincizeci să scrii prima ta poveste, ei bine, soțul, nemernicul, te trimite la psiholog. Îți spune că probabil treci printr-o perioadă mai grea, că hormonii, că alăptatul, că cezarienele… Și îți mai dă exemplu orice nevastă a colegilor și prietenilor care a făcut și ea un copil, doi, dar după un an, doi, s-a întors ca oamenii normali la job și la plătit facturi, n-a luat-o razna și nu și-a lăsat soțul cu toate facturile în brațe.  Ca nah, doar soții sunt parteneri într-o căsnicie și împart și facturile și nevoile și neamul. Și ca să fie pachetul complet, îți spune că n-o să reușești să publici cărțile, că e greu și chiar dacă le publici, oricum n-o să le vinzi, și chiar dacă vinzi niște cărți, oricum e nesemnificativ și chiar dacă vinzi mai multe, totuși dacă pui pe hârtie tot efortul, e ineficient, ieși în pierdere, și chiar dacă faci lansare de carte, probabil n-o să vină decât 2-3  prieteni, fini și ăia eventual de rușine.

Și scriitoarea? Sau în fine, aspiranta la titlul de scriitoare? Ea ce face? Păăăii, se supără pe soțul, normal, logic. Pentru că el, neavând hormoni de sarcină și alăptare, el nu-nțelege că ea s-a schimbat. Mult. Și că ea nu mai vrea așa orice job care să plătească facturi. Ea vrea să-și urmeze visul, chemarea. Și pentru că el nu o înțelege, nu o sprijină, nu o ajută, nu o (adăugați voi aici ce considerați necesar, fără să săriți calul 🙂), ei bine, ea e o victimă neînțeleasă și nesusținută. Că doar așa cum sunt neveste care se întorc rapid la job, așa sunt și soți care își țin nevestele acasă să facă ce vor ele. Așa că dacă e să o dăm pe comparații și nevasta poate să vină cu contra-argumente și exemple de bune practici.

Nevasta și victima visătoare am fost eu. Niște ani buuuuni, bunuți, nu spun câți, să nu vă sperii, dar nah, mi-a dat Cel de Sus mintea omului cea de pe urmă, în al patruzecilea an de grație al existenței mele, când am tăiat din menu rolul de victimă. L-am tăiat cu roșu, așa cum taie uneori doamnele cratimele scrise greșit la dictare.

Și când am auzit la cursul de Dream Management că soțul nu e prietenul visului meu pentru că dacă am un vis prea curajos (cum ar fi să trăiesc scriind cărți pentru copii în România, fără să am habar cum se face, dar având ambiție, dorință de învățare, perseverență, grit și altele asemenea) și mai ales, dacă am un vis nu foarte bine clarificat, așa cum era al meu, ei bine, s-ar putea să-l bag pe soțul în stres și-n frici, pentru că se va simți abandonat, părăsit pe altarul facturilor din viața de adult, tată singur, cu 3 copii în loc de 2 și fără o parteneră pe care să se poată baza.

Cum vedeți, implicațiile sunt multiple…pe vremea aceea  nu știam nici de clarificarea visului în detalii, nici de obstacolele din calea visului, eram un copil care s-a aruncat pe jos la casă la Carrefour și am început să plâng că eu vreau jucăria roșie acum și nu plec fără ea de acolo. Că nu știu și nici nu mă interesează dacă părinții au bani să o cumpere sau cum e procedura pentru a pleca cu ea din magazin, dar eu o vreau.

Și e normal ca soțul să nu fie prietenul unui astfel de vis neclarificat, e normal ca visul acesta să-l sperie, așa cum e normal ca părintele să nu cumpere jucăria la un tantrum.

Mi-au dat câteva lacrimi când am aflat asta. M-am emoționat cu gândul la toți ani de beznă.

Acum însă, la cursul de Dream Management am vorbit și despre compasiune de sine și despre criticul interior. Și aș vrea să menționez în treacăt la final că am înțeles de ce am avut acea perioadă de tantrum și că știu că ea mi-a fost necesară și că am avut de învățat mult și din aruncarea aceasta în plasa visului fără plan și că dacă nu m-aș fi aruncat, poate aș mai fi fost vreo 10-20 de ani deconectată de visurile mele. Sunt recunoscătoare pentru toate etapele care m-au adus aici și până și rolul de victimă a fost un învățător pentru mine. O carte publicată m-a adus la următoarea și fiecare carte m-a adus mai aproape de alți oameni și cu o carte am ajuns să aflu și de Mirela și de cursul ei, cum am povestit aici.

Deși am suferit că n-am avut în soțul meu un prieten declarat al visului și un susținător înfocat (deși fără declarații mi-a cărat mii de cărți pe unde aveau drum și m-a suportat cu tot stresul meu, cu toată nepredictibilitatea și cu toată victimizarea), sunt recunoscătoare că am avut foarte, foarte mulți prieteni ai visului meu. O mulțime de oameni mi-au cumpărat cărțile, le-au dat cadou, au organizat comenzi comune în orașele lor, apoi s-au întâlnit cu cei 30, 50, 70 de oameni din orașul lor să le dea cartea comandată, mi-au dat sfaturi, mi-au trimis poze și filme cu copii citind cărțile mele, m-au încurajat, au venit la lansările de carte, mi-au adus flori, bomboane, medalioane și broșe cu girafe, agende cu păsări flamingo pe care să scriu povești viitoare, mi-au organizat pe timpul și cu resursele lor lansări de carte și ateliere, mi-au făcut prăjituri și torturi la evenimente, mi-au împrumutat lucruri, mi-au oferit bunuri și servicii cadou. Mi-au pictat jucării și accesorii cu personajele cărților mele. Cred că umplu 2 romane dacă ar fi să menționez toți prietenii visului meu și toate poveștile care s-au țesut în jurul cărților. Și sper să fac asta cândva.

Și ca să-nchei, această revelație legată de oamenii apropiați care nu sunt prietenii visului tău mi-a dat un mare sentiment de eliberare, de înțelegere, de iubire și apreciere și m-a făcut să bag mâna-n buzunar și să mă înscriu la Cursul de Dream Management. Și multe am mai câștigat și învățat după.

Cu drag,

Mihaela, Dream Managerul (în devenire) care te conectează cu bucuria.

P.S. Despre rolul de victimă și despre cât de păgubos e, într-un episod următor.

P.P.S. Fotografia e de la lansarea cărții Cercul, de acum câțiva ani, cu mulți prieteni ai visului alături.