(Ne)Încrederea în sine a copilului

Încrederea în sine a copilului nu se construiește propriu-zis. Mai degrabă se lasă să iasă la lumină deconstruind balastul intervențiilor noastre așa-zis “educative”.

Ne naștem cu numai două frici. Bebelușii se tem de zgomote și să nu cadă, să nu fie scăpați din brațe. Toate celelalte frici sunt ulterioare și dobândite prin educație. Unele devin instrumente utile pentru supraviețuire, altele invadează toxic încrederea și bucuria de viață, contaminează spiritul de aventură, rigidizează gândirea, sug din tonus și vitalitate.

Stima de sine a celui mic nu se construiește prin tehnici parentale intervenționiste. Se lasă să crească și se inspiră prin exemplu personal.

Sau se inhibă, uneori cu cele mai bune intenții, prin:
– hiper-protecționism, neglijență sau semnale mixte din cele două extreme;
– anxietăți parentale neadresate la timp în evoluția adultului care devine părinte;
– cicăleală;
– proiecții catastrofice despre viitor;
-perfecționism;
– judecăți, pedepse, recompense și ierarhii;
– laude excesive;
– decuplare emoțională a părintelui;
etc.

Neîncrederea în sine nu vine numai din câte laude și încurajări n-am avut parte. Ea este simptomul unei convingeri fundamentale – desigur, inconștiente – care și-a dat singură download în capul copilului foarte devreme, când nu există filtre și sisteme de apărare împotriva adulților din jur.

Convingerea că nu sunt suficient ca om când vin pe lume, că am nevoie să fiu măsurat și judecat până îmi validează altcineva prezența.

De-asta și rușinoasa respingere din partea Academiei sau a Ministerului Educației pe marginea strategiei de parentaj. Dinozaurii de acolo cred că omul se naște rău. Că natura lui perversă trebuie constrânsă devreme, cu bice naționaliste, religioase, cu frici organizate piramidal, ca să nu ne pierdem identitatea.

Care identitate? Aceea programată din timp să plece capul.

Omul e atât de liber încât poate să-și aleagă jugul singur.

Stima de sine a copilului tău vine de la început din lumina care pulsează în fiecare atom al lumii noastre. Numai că noi avem suficientă libertate să o îngrădim și să o stingem.

Sunt incă majoritare în țara asta spiritele care cred că e nevoie de vigilență, pedeapsă și control în copilărie. Încă o mare și nevindecată convingere că vârsta mică e un fel de boală, din care trebuie să ieși deja supus și alterat de “așa trebuie”.

Mulți părinți se întreabă inocent, pe la cei 10-12 ani ai copilului, când intervine standardul intern al acestuia și, în sfârșit, protestează, chestionează, nu se supune – ” ce s-a întâmplat cu el? de ce a devenit altcineva decât știu eu? cu ce am greșit? de ce nu mă mai înțeleg cu el?” Puțini știu să sărbătorească atunci și să inceapă jocul modelării din umbră, jocul inspirației, al sugestiei, al încrederii, în locul comenzilor, conditionărilor, luptelor de putere și dominație.

În fine, să fii părinte într-o țară în care academicienii înșiși își condamnă cetățenii la întuneric e un test spiritual, în care puterea ta de a ieși din turmă e adevăratul act de credință și patriotism.

Oana Moraru, Helikon