Cum impunem limite copiilor

Vă puteți imagina o lume fără reguli?  O lume în care fiecare face ce vrea, în care absolut totul este permis? Ar fi haos, nu-i așa? O lume fără limite e periculoasă și plină de incertitudini. Într-un mediu în care fiecare are parte de libertate totală și nelimitată, nimeni nu e în siguranță cu adevărat. Într-o lume nesigură, trăiești cu frică. Iar frica ne limitează  libertatea de a crea, de a încerca lucruri noi, de a trăi viața din plin.

La fel trăiesc și copiii într-o lume în care nimeni nu le impune limite. Cu teamă.

Copiii AU NEVOIE de limite, chiar dacă li se opun! Ei vor protesta, vor plânge, vor face crize de furie, însă limitele sunt necesare.  Lumea asta mare în care trăiesc copiii e plină de necunoscute, de neprevăzut. Așa o simt și ei. Este înfricoșător pentru copii să știe că au prea mult control asupra părinților lor, că nu au lideri fermi în viața lor pentru că asta înseamnă că nimeni nu deține cu adevărat controlul în viața lor.

Limitele pe care le impun părinții constituie zona de siguranță în interiorul căreia copiii pot crește armonios, liberi, creativi, responsabili și cu respect pentru cei din jur.

Impunerea limitelor este însă o mare provocare pentru părinți. Cel puțin eu așa am resimțit-o.  Am pornit la “drum” cu două mari întrebări: Cât(e)? și Cum?

1. Cât(e)?

Cu alte cuvinte, câte limite îi impun sau cât de mult îi restricționez activitatea fără a-i răpi din libertate, fără a-i inhiba creativitatea și încrederea de sine?

Principalul reper, care a fost și cel mai ușor de stabilit, a fost siguranța (sănătatea). Asta e pe primul loc. Trebuie să mă asigur că este în siguranță tot timpul, indiferent de dorințele ei, de preferințe sau de riscul ridicat de apariție a unei crize de furie în public.

Am avut o perioadă în care Sabina (3 ani) ura scaunul de mașină. Nu voia sub nicio formă să stea în el. Voia la mine în brațe. Am încercat să îi explic că este periculos, că în cazul unui accident s-ar răni foarte tare. Însă la acea vreme, pentru ea noțiunea de siguranță nu avea prea mare înțeles pentru ea. Am aplicat și sfaturile lui Janet Lansbury. I-am spus pe un ton calm, încercând să par cât mai sigură pe mine: „Văd că ai dificultăți în a te urca singură în scaun. Se pare că ai nevoie de ajutorul meu astăzi pentru a te urca în scaun. O să te ajut eu”. Din păcate nu a funcționat. E greu să ajuți un copil de 2,6 ani împotriva voinței lui. Când am luat-o în brațe a început să se zbată, iar ca să o așez în scaun și să o mai și prind în centură ar fi trebuit să o bruschez, să folosesc forța și nu era ceea ce îmi doream.

Așa că au fost zile în care am stat și 20 de minute lângă mașină pentru că ea nu voia să se urce în scaun, iar eu și tatăl ei nu eram dispuși să plecăm până când ea nu se urca în scaun.  Singurul lucru care a funcționat în cele din urmă a fost teama de amendă. I-am spus că există o regulă, conform căreia toți copiii trebuie să stea în scaunul special atunci când călătoresc cu mașina. Iar dacă un copil nu respectă această regulă, părinții lui primesc amendă de la poliție . În cazul nostru a funcționat. Nu am încercat însă niciodată să o mituiesc, să îi ofer ceva în schimbul cooperării ei.

„Când îi distragi atenția copilului de la o situație neplăcută, îl deconectezi de la realitate, de la timpul prezent”, spune Janet Lansbury.

Siguranța copilului meu este prioritară, dar limitele s-au extins în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi, acolo unde am simțit ca părinte că este necesar.  Avem reguli clare pentru consumul de dulciuri,  pentru somn, pentru timpul petrecut pe smartphone, dar și în ceea ce privește comportamentul față de cei din jur.

2. Cum?

Răspunsul la cea de-a doua întrebare este unul multiplu. Cum impunem limite? Cu empatie, cu consecvență, cu calm și cu fermitate (în voce).

A impune o limită unui copil se traduce pentru el în a-l împiedica să facă un lucru care lui îi face plăcere. Și atunci este normal să se opună. Cel mai probabil va plânge sau va face o criză de furie. E ok, copiii trebuie să experimenteze și astfel de situații. El nu va învăța să gestioneze o asemenea situație, decât dacă o experimentează. Foarte important însă în asemenea situații este să fim alături de copil, să EMPATIZĂM cu el să îi arătăm că îl înțelegem.

De exemplu, se întâmpla ca Sabina să nu vrea să plece de la locul de joacă înainte de somnul de prânz. De fiecare dată pregăteam plecarea și o anunțam cu zece minute înainte că vom pleca acasă. Ulterior reveneam și îi spuneam că au mai rămas cinci minute de joacă înainte de a merge spre casă. În 90% din cazuri funcționa această metodă. Dar erau și zile în care nu coopera. Se așeza în fund, începea să plângă și nu voia sub nicio formă să părasească locul de joacă.

În această situație, încercam să fiu alături de ea emoțional. “Te simțeai foarte bine la locul de joacă, iar acum trebuie să mergi acasă. Nu îți place asta. Ești supărată. Eu sunt aici lângă tine. Brațele mele îți stau la dispoziție să te cuprindă dacă vrei “, îi spuneam.

Vorbele nu aveau puteri magice. Nu se ridica automat și pleca veselă spre casă, însă știa atunci că eu sunt alături de ea. După ceva timp, venea și se cuibărea la mine în brațe. O țineam o perioadă în brațe, iar apoi plecam spre casă fără țipete și plâns.

Dacă era prea supărată  îi ofeream câteva alegeri distractive: “Cum vrei să mergem până la mașină cu pași de uriaș sau cu pași de pitic? Sărind înt-un picior sau în două?” Este rețeta care funcționează de fiecare dată. Și pe care o folosesc în multe alte situații.

De asemenea, foarte important este să fim CONSECVENȚI. Nu se poate să îi cerem copilului să respecte o regulă doar din când în când. Atunci nu mai este o regulă. De asemenea, dacă cedăm la țipetele lor, la plânsul lor, atunci copiii știu că sunt mai puternici decât noi, că ei dețin controlul lor, iar acest lucru e înfricoșător pentru ei.

O limită trebuie impusă și cu FERMITATE, în voce. În felul acesta îi transmiteți copilului că ești hotărât. Copiii simt când suntem ambivalenți, când ne simțim vinovați și nu suntem siguri pe noi și vor  profita de acest lucru. Mai întâi trebuie să ne conectăm cu copilul. Ne asigurăm că avem contact vizual și îi spune ferm ce dorim de la el. În felul acesta mesajul ajunge altfel la el și există șanse mult mai mari să fie recepționat așa cum ne dorim noi și mai ales să existe ulterior cooperare din partea copilului nostru.

A nu se confunda fermitatea cu o voce ridicată. Dorințele noastre trebuie comunicate pe un ton CALM. Țipatul e o formă de agresiune. Dacă țipi ceea ce îi comunici de fapt copilului este că ești nervoasă, supărată din cauza lui, că el a făcut ceva rău . Cuvintele, mesajul real, nu mai ajunge la el.

Limitele nu sunt pentru a-i arăta copilului “cine-i șeful”. Prin urmare nu trebuie să avem această atitudine. În primul rând trebuie să ne conectăm cu copilul nostru. „Când ne conectăm cu respect, cu sinceritate îi asigurăm pe copiii de competența noastră și asta le dă încredere în noi”.

Mai jos va las și câteva articole pe aceste subiect care pe mine m-au ajutat.

Cum ne conectăm cu copiii noștri atunci când impunem limite

Adevăratele motive pentru care copiii forțează limitele 

Cum să impunem limite eficiente cu copilul nostru

Impune limite fără să țipi

Ce alegeri le oferim copiilor atunci când impunem limite

Empathetic Limits in Action: Leaving the Playground

De aceeași autoare citește și Oglindă, oglinjoară…sunt urâtă!?