Doi frați s-au pupat, mângâiat, îmbrățișat si s-au ținut de mână sâmbătă pe la prânz

Vineri spre sâmbătă noaptea, fără să știm de sângeroasele atentate din Franța, eu și tati am ajuns să  vorbim în liniște. De ceva vreme, cam de când a apărut Mihai în viața noastră, momentele astea sunt rare. Ne concentrăm pe păstrarea armoniei în familie, epuizați de gelozia Mariei. Ne-am uitat la noi, cei din ultimii aproape 2 ani, și ne-am gândit cât de mult ne copleșesc provocările zilnice și cum de multe ori uităm să ne bucurăm de momentele acestea minunate din viața noastră și a copiilor.

“Seara abia aștept să-l adorm pe Mihai și când termin răsuflu ușurat și îmi zic job done. Apoi mă gândesc că a mai trecut o zi și parcă nu m-am bucurat de ea.” îmi zice tati cu o urmă de tristețe în glas.

De ceva vreme, pentru că împreună copiilor le-a fost foarte greu, ne împărțeam în weekend pe echipe. Fiecare cu câte un asociat, 

Ieșirea în parc în patru era în sine o provocare. Dacă Mihai era în căruț, Maria voia în căruț, dacă Mihai era în brațe,  Maria voia în brațe, dacă Mihai avea orice jucărie, Maria o voia exact pe aceea și totul se sfârșea în urlete. Testând tot felul de explicații și strategii mai mult sau mai puțin eficiente cu copiii noștri, concluzia lui tati a fost că mai bine separat. Măcar ne protejăm urechile și creierii de urlete. Separat, ziua decurgea fără incidente (bineînțeles până ne reuneam acasă). Însă mie, personal, îmi lăsa impresia că suntem niște echipe de supraviețuire, dar nu o familie.

“Parcă visez așa la un moment în care să mergem în parc liniștiți și copiii să meargă și ei de mână și să fie pace”, îmi zice tati la consiliul nostru nocturn.

Așa că pe la 1 dimineața am zis că poate ar fi bine să încercăm ceva senzații tari. Să plecăm noi 4 într-o mică excursie, fără a ne gândi că riscăm să fie o nouă zi cu urlete și încă și la drum.

Le-am zis copiilor dimineața dacă vor să mergem într-o excursie de familie: noi 4. Maria a zis Da cu gura până la urechi, asigurându-se că excursia nu e spre grădiniță, iar Mihai e într-o perioadă în care zice Da aproape la orice întrebare. Însă un Da dulce, suav, melodios, ca o ploaie de vară încât ne vine să-l întrebăm non stop chestii doar să îl auzim cum spune DA. (Și chiar facem asta :))

Am făcut rapid niște bagaje și am pornit de dimineață spre Salina de la Slănic Prahova.

Am inspirat pe ochi frunze colorate de prin satele de pe drum și cer albastru și senin și le-am pitit bine în suflet.

După care, ajunși la Salină, ne-am uitat la ei ca la un vis împlinit. Doi frați s-au pupat, mângâiat, îmbrățișat si s-au ținut de mână sâmbătă pe la prânz. Semn că dacă semeni dragoste cu grijă și atenție pentru sentimentele fiecăruia, culegi dragoste.

Nu e ușoară cultivarea asta de dragoste. E chiar nemaipomenit de grea. Uneori sămânța nu se prinde, alteori se prinde, dar nu plouă suficient sau la timp. Uneori vine înghețul, alteori seceta. Uneori vine grindina, alteori cresc buruieni. Uneori apar dăunători. Ca în agricultură. Și bineînțeles sunt riscuri neasigurate.  Însă fiecare bob de dragoste recoltat, fiecare strângere de mână, fiecare îmbrățișare, fiecare mângâiere și fiecare sărut frățesc e o hrană pe care noi, părinții, nu o putem cumpăra din niciun magazin.

Visez ca semințele de dragoste pe care noi părinții le plantăm să se înmulțească și să hrănească societatea în care trăim cu toții.

Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare