Iepurașii s-au trezit! Dar noi?
Iepurașii s-au trezit! Buna dimineața!
Și țestoasa s-a trezit! Buna dimineața!
Și văcuța s-a trezit! Buna dimineața!
Și oița s-a trezit! Buna dimineața!
Și copiii s-au trezit! Buna dimineața!
Duminică dimineața. Cânt cu Maria, suntem vesele și relaxate (mai ales că suntem doar noi două) în timp ce construim un sat din piese de lego. Cu animale de tot felul. Nu găsim iepurașul, dar tot cântăm și despre el, E acolo, în sufletul nostru. Și avem și câțiva copii în sătuc, cântăm un Alunelu’, ni-i imaginăm cum dansează într-o horă. Stau cu tălpile goale pe pământ, că doar sunt sunt la sat, pe pâmântul nostru improvizat din pătura maro și pufoasă. E asa de frumos ca parca auzim si susurul pârâului din capătul satului.
Mămicile și tăticii nu se văd, sigur sunt prin casă, pregătind ceva din mâncare, Prin căsuțele lor colorate din spatele copiilor. Am construit și două poduri frumoase. Maria le-a pus câte o floricică. Sunt poduri vesele. Eu cânt podul de piatră, ea cântă despre iepurașii care s-au trezit.
-Unde e iepurașul mami?
Am descoperit ulterior că rămăsese în cadă, acolo unde îi făcuse baie cu o seară înainte.
-Maria, vrei să îți explic ce e un cutremur?
-Daaa!!!
– Uite, cutremurul se întâmplă atunci când scoarța terestră, mai clar, pământul acesta de sub picioarele copiilor, se zguduie tare, se crapă, se înfurie!
– De ce e furios pământul?
– Nu știu! Uneori se mai înfurie și el. Poate e supărat pentru că nu îl respectăm suficient! Pentru că îl poluăm, îl folosim la maxim și doar uneori mai dăm câte ceva înapoi. S-o fi săturat și el!
Și uite, pământul, când se înfurie, se zguduie tare și atunci unele case se dărâmă, oamenii se rănesc! E ca și cum aș zgudui eu pătura aceasta unde am construit satul nostru. Ia uite ce se întâmplă?
– De ce s-a stricat?
– De la cutremur! S-au stricat toate! S-au stricat casele! S-au dărâmat! Copiii au rămas cu hainele de pe ei! Au rămas fără jucării, cărticele, unii sunt grav răniți. Au nevoie de ajutor!
– Off!
-Așa s-a întâmplat in Nepal! Acolo a fost un cutremur foarte mare. Vrei să îți arăt fotografii cu copii de acolo?
– Da! îmi spune cu voce scăzută.
Îi arăt fotografia de la Lumea lui Momo care a inițiat o campanie de strângere de lucruri utile pentru copiii din Nepal.
-Cum ți se pare fetița?
– Foarte supărată? De ce e supărată?
– E supărată pentru că s-a speriat tare de cutremur. Nu știa despre ce se poate întâmpla la cutremur. Și cred că are nevoie de ajutor! De ceva care s-o înveselească.
Vrei să mai vedem imagini de la cutremur?
– Da!
Caut pe google images de pe telefon cutremur Nepal. Dau scroll la poze, una după alta. Incerc sa scrollez repede cand dau de o poza mai traumatizantă și să zăbovim la cele cu dărâmături, ruine, echipe de salvare.
Uite, puiule, așa arată casele în Nepal după cutremur. Sunt distruse. Sunt numai cărămizi.
– Ce fac domnii aici?
– Domnii sunt salvatorii! Caută oamenii pe sub ruine, sub cărămizi și îi salvează. Îi duc undeva să fie îngrijiți!
-La spital?
– Nu știu, puiule! Nu știu dacă nu s-a dărâmat și spitalul!
– Ce face doamna aici?
– Cred că s-a aplecat să caute ceva printre ruine!
– Ce caută?
– Nu știu, iubito! Poate pe cineva drag!
– Ce fac salvatorii aici?
– Uite, au pus pe cineva pe targă și îl duc să primească îngrijiri!
-Mai vreau cu salvatorii! Cine sunt salvatorii?
– Niște oameni puternici!
– Ce face fetița aici?
– Uite, fetița a fost găsită de salvatori și doamna îi oferă puțină apă să bea. Cred că au rămas și fără apă acolo!
– Uite, puiule, așa arată pământul furios! S-a crăpat! Vezi ce groapă mare e?
– Văd! îmi răspunde gânditoare. Mai vreau cu salvatorii!
Următoarea imagine se nimerește cu 2 copii care se țin în brațe!
– Ce fac copiii? Mă întreabă!
– Uite, cred că sunt doi frați! Cel mai mare cred ca l-a salvat pe cel mai mic. Sunt amandoi foarte speriați și se țin în brațe.
-Ca Maria și Mihăița! spune automat …Unde e mămica lor?
-Nu știu, puiule!
Poza imediat următoare e cu o femeie!
– Ea e mămica lor?
– Nu știu, iubito! E posibil! Cine știe!
– E o mămică! Ce fac salvatorii?
– Uite au scos-o de sub dărâmături și o duc să primească îngrijiri.
– De ce e tristă mămica?
– E posibil să nu știe unde îi sunt copiii!
– De ce are ochii închiși?
– Se odihnește, puiule!
– De ce are sânge?
– Cred că s-a rănit în timpul cutremurului. I-a căzut ceva peste cap!
-Eu sunt o mămică din aceasta!
Prin capul meu trecea gândul că Maria a intrat în pielea personajului, că empatizează foarte tare.
– Eu sunt o mămică din aceasta! îmi repetă. Când nu sunt ascultătoare, mă lovesc și îmi curge sânge! De ce s-a lovit mămica?
Pac, pac cateva dusuri reci mentale legat de cine știe cum o fi făcut ea aceste conexiuni.
– Puiule, uneori se întâmplă să ne mai accidentăm și să ne rănim și chiar să curgă sânge. Sunt accidente. Nu e vina nimănui!
Schimb poza.
– Vreau s-o văd pe mămică!
Dă singură scroll pe telefon și revine la poza anterioară.
-De ce e mămica supărată?
– Cred că e speriată, lovită și are nevoie de ajutor. Ea și copiii ei.
Ai vrea s-o ajutăm?
– Da! (pentru prima dată i se luminează fața de când ne uităm la poze)
– Ai vrea să alegem niște jucării și cărți cu imagini care să îi înveselească pe copii? Să le trimitem din partea ta?
– Da!
Umblăm la cutia cu jucării! Le scoate aproape pe toate să le dea. Mai puțin vreo două jucării de bebeluș care zice că sunt pentru Mihai și cățelul, pisica și iepurele pe care le vrea pentru ea.
Îi explic că nu le putem da pe toate, ci doar pe cele pe care le putem igieniza. Să le trimitem acolo curate. Mai scoate câte o jucărie.
– Pe aceasta putem să o igienizăm?
Punem deoparte. Ne îmbrăcăm să plecăm.
Maria are 2 ani și 10 luni. Fără să știe, s-a transformat și ea într-un mic salvator.
Citisem la un moment dat că la vârsta aceasta sunt prea mici pentru a-i învăța despre empatie si că probabil mai degrabă îi șocăm cu astfel de detalii. Nu a părut șocată, doar curioasă, gânditoare, dornică să ajute. Mi-a umplut sufletul de bucurie cu gestul ei de generozitate. E a treia zi când mă întreabă despre salvatori și mămica lovită la cap, grijulie.
Fiecare din noi putem să ajutăm copiii nepalezi să zâmbească. Putem fi salvatorii zâmbetelor lor.
Mira Loghin, cea care ne încântă cu spectacolele și atelierele de la Lumea lui Momo, a pornit împreună cu ghidul ei din Nepal o campanie de strâns bunuri pentru a fi transmise copiilor din Nepal. A creat un eveniment al campaniei aici.
Redau aici mesajul ei, in speranța că se vor găsi cât mai mulți salvatori de zâmbete:
ÎN NEPAL, PESTE 1.000.000 DE COPII ȘI-AU PIERDUT ZÂMBETUL
Marele cutremur din 25 aprilie 2015 a afectat profund viața locuitorilor din țara de la poalele Munților Himalaya. Peste 7.000 de vieți curmate, monumente istorice complet distruse, sate întregi măturate de pe suprafața pământului, 8.000.000 de oameni rămași practic pe drumuri. În timp ce părinții lor se luptă pentru supraviețuire, căutând adăpost și hrană, copiii suferă în tăcere.
Și-au pierdut hăinuțele, și-au pierdut jucărioarele, ghiozdanele și caietele pentru școală, și-au pierdut zâmbetul.
ÎI PUTEM AJUTA SĂ-L REGĂSEASCĂ!
Dacă ții în dulap lucruri, haine, jucării, creioane colorate, caiete și alte rechizite pe care copilul tău nu le mai folosește, adu-le pe toate la Lumea lui MOMO. Noi le vom sorta, împacheta și trimite în Nepal.
E atât de ușor să readucem zâmbetul pe chipul acestor copii loviți de soartă.
CUM?
Pachetul poate fi trimis sau adus personal la sediul LUMEA LUI MOMO, Str. Grigore Cobălcescu nr. 51, Sector 1, București.
Pentru alte informații scrie-ne la lumealuimomo@gmail.com sau sună-ne la 0723 565 113.
Suntem deschiși voluntarilor care doresc să ne ajute la sortarea, împachetarea și livrarea pachetelor în Nepal! Așteptăm să ne contactați!
Iepurașii s-au trezit! Ne trezim și noi?
Leave a Reply