Ghioceii negri și inima de orez

Seara, când dăm stingerea, deși sunt ruptă de oboseală și mi-aș dori să adoarmă cât mai repede, Maria (3 ani și 8 luni) își găsește o listă de întrebări cu care să mă stârnească să-i răspund. Uneori pic în plasă, alteori reușesc să mă abțin.  De cele mai multe ori adorm eu înaintea ei, epuizată și fizic și mental.

Aseară la culcare a început cu întrebările:

-Mami, cum a apărut Doamne Doamne?

– Mami, cum au apărut dinozaurii?

Cum nu eram pregătită pentru niciuna din întrebări sau mi-ar fi luat prea mult să răspund pentru că ar mai fi urmat alte 1000 de întrebări, i-am răspuns sec că vom discuta mâine despre asta.

-Dar mămicile cum se nasc?

-Din alte mămici, puiule?

-Și alte mămici cum se nasc?

– Din alte mămici! Hai să ne culcăm, te rog!

Cumva voia să ajungă tot la origini și risca să fie o discuție fără sfârșit. Mai stă vreo câteva minute și îmi zice:

-Mami, A. mi-a zis că am făcut ceva foarte urât!

Mi-a tresărit inima. Mă gândeam că o fi lovit, mușcat vreun copil, știind istoricul ei de acasă cu fratele.

– Da? Și ce ai făcut urât, iubito?

– Am desenat ghioceii cu negru și mi-a zis că sunt urâți!

Îmi vine inima la loc…

-Și ție cum ți s-au părut ghioceii?

– Frumoși!

-Păi dacă ție ți s-au părut frumoși, asta e tot ce contează. Eu cred că erau frumoși.

-Și de ce mi-a zis A. că sunt urâți?

-Eu cred că A. a vrut doar să spună că în mod normal ghioceii în natură sunt albi, dar nu a știut cum să exprime asta și atunci a zis că sunt urâți. Voia să te învețe despre cum sunt ghioceii adevărați.

-Dar eu știu cum sunt ghioceii adevărați!

-Știu că știi, puiule! Dar ia spune-mi de ce i-ai desenat cu negru?

-Pentru că așa îmi place mie!

-Și ce simți când desenezi cu negru?

-Mă simt bine!

-Și cum te-ai simțit când A. ți-a zis că ghioceii tăi sunt urâți?

-Nu m-am simțit bine!

-Îmi pare rău! Dar uite, data viitoare poți să îi spui exact asta lui A.: că tu știi că ghioceii sunt albi, dar te simți bine când îi desenezi cu negru și că nu te simți bine când cineva îți spune că ceea ce desenezi tu e urât. Pentru că noi, oamenii vedem lucruri diferite în ceea ce ne înconjoară. Sunt sigură că tu ai un motiv foarte bun pentru care desenezi cu negru, dar noi încă nu am reușit să îl aflăm.

-Da! Îmi place să desenez cu negru!

-Uite, mâine facem împreună niște ghiocei negri! Ce zici, ți-ar plăcea asta?

-Daaa!

Ca o paranteză Maria are de ceva vreme o fază cu desenatul cu creionul negru, care din observațiile mele se manifestă în special când ceva o frământă sau o supără. Acum vreo lună și ceva îmi spusese educatoarea ei că a desenat la grădiniță forme geometrice și a fost rugată să își aleagă 3 creioane cu care să deseneze aceste contururi: ea și-a ales negru, alb și gri. Presupun că din cauză că nu erau 3 creioane negre. Acasă desenează de cele mai multe ori cu culori, iar când e fericită și conectată cu mine stilul de desen e calm, în schimb atunci când e furioasă, de cele mai multe ori din cauza lui Mihai, preferă să deseneze cu negru și într-un mod foarte apăsat și nervos.

Așa că pentru mine stilul ei de desen (care e la stadiul de mâzgăleală, însă asupra căruia nu mă pronunț cu judecăți de valoare în discuții cu ea) îmi spune câte ceva despre starea ei de spirit, despre confortul ei emoțional. Nu îmi doresc desene “frumoase” făcute de ea, ci desene care să o ajute să se exprime.

În timp ce dădeam pe afară de înțelepciune ajutând-o să își exprime supărarea pe tema ghioceilor negri, mi-a trecut prin cap după-amiaza acelei zile.

Aveam o pungă cu semințe de tot felul, orez și alte minuni de care uitasem prin dulap și care expiraseră. Ca să nu le arunc pur și simplu, am decis că le folosesc ca material didactic sau de joacă. Mă gândeam, de exemplu, să fac cifre și litere mari pe carton date cu aracet și peste care să lipesc boabe de orez sau semințe de dovleac și să le folosesc pentru a fi pipăite de copii pentru a învăța cu mâinile conturul lor.

Sau mă gândeam să facem colaje frumoase în care să combinăm diferitele feluri de semințe pentru a face fluturași, animale, forme geometrice sau orice le place copiilor.

Plină de entuziasm că facem ceva cu aracet, pensoane, murdărit pe mâini, Maria a luat avans și nu a așteptat să îi explic exact ce aș vrea să facem. A început și a desenat haotic toată pagina cu aracet. Eu încercam să îl instalez și pe Mihai la fel de dornic să se mozolească cu aracetul și să picteze pe cartonul albastru.

Între timp îi pusesem un castron mic cu boabe de orez pe care voiam să îi explic cum să le așeze frumos în diferite forme. Maria a luat întreg castronul și l-a turnat pe foaia ei unsă toată cu aracet, după care a început să îl distribuie pe toată pagina și să întindă boabele. Gest ce mi-a declanșat o frustrare foarte mare. Simțeam că irosise orezul, că stricase foaia, că făcuse evident ceva “urât”.  Nu i-am zis cu cuvinte că ce a făcut ea e urât, dar i-am zis prin fapte. Mi-am luat o foaie albastră și m-am apucat să fac un fluture “frumos”. I-am desenat corpul frumos, după care am lipit frumos una câte una semințele de dovleac. I-am desenat aripile cu linii “frumoase”, pe care le-am decorat “frumos” cu fructe goji.

Nu am apucat să fac mai mult de o aripă că Maria a început crizele. Voia și ea să facă fluture cu mine, ba nu voia, ba voia, ba voia să-mi rupă fluturele meu “frumos”.  Eu aș mai fi făcut la el, din inerție, ca mod de a-mi exprima propria frustrare cu risipa orezului, deși eram conștientă că fusese vina mea că nu am organizat bine toată activitatea.

Cum Maria se apucase să arunce cu orez pe jos, enervată fiind de “frumosul” pe care îl făceam eu în comparație cu opera ei, am decretat autoritar încheiată activitatea de colaje și i-am scos pe amândoi dintre boabele de orez. Am zis să respir adânc și să meditez mai târziu la ce a mers prost. Nu am apucat să meditez pentru că au urmat alte ore intense.

“Bătăi” cu șosete și cu perne pentru a detensiona atmosfera, cărat în spate prin casă, dansuri și îmbrățișări. Ziua se terminase bine și aproape că uitasem de episodul fluturelui de orez.

După ce mi-a povestit cu ghioceii ei negri și m-a lovit amintirea fluturelui meu de orez, am luat-o în brațe și am întrebat-o:

– Puiule, mai știi când am făcut după amiază colaje cu orez și  ai turnat tot orezul pe foaie?

-Da!

-Și ce ai vrut să faci când tot înșirai orezul pe foaie?

-Am vrut să fac o inimă mare pentru tine!

Am înghițit în sec și mi-am dat seama cât de încărcați suntem noi adulții de “frumosul” și “urâtul” din mintea noastră, de cât de mare este obsesia perfecțiunii și a ordinii în unii din noi și cum aceste obsesii pot frâna exprimarea copiilor noștri într-un mod sincer și neinfluențat de părerile noastre. Aceleași obsesii ne împiedică să vedem “frumosul” prin ochii copiilor noștri. Și ne împiedică să aflăm de ce copiii fac anumite alegeri, pentru că încercăm să le spunem mai degrabă cum să facă, ce să aleagă, minimizându-i ca oameni, în acest fel.

Citește și Atelier de copy paste….Pardon! De creație… sau Despre talent si alti demoni

Sursa foto- aici