Gânduri despre iubire și recunoștință

Despre mine nu îmi place să vorbesc. Prefer să ascult părerile celorlalți. Dacă ar fi să mă caracterizez în câteva cuvinte, sunt genul pisica blânda , zgârie rău. Adică am avut și mai am momente când interpretez greșit gesturile sau vorbele celui de lângă mine și reacționez violent verbal. Citeam zilele trecute o agenda veche din liceu, în care colegi mei au scris câteva rânduri despre mine. O fraza comună am identificat în descrierea tuturor-„nebună -zic tot ce mă deranjează și bună la suflet- sar în ajutorul celui aflat în suferință”.

Lucrurile nu  s-au schimbat în prezent. Sunt momente când mi se potrivesc aceste apelative-nebuna și bună sau bună și nebună.  În schimb, există o diferență. Dacă în trecut nu țineam cont de eventualele consecințe ale comportamentului meu, în prezent au început să mă afecteze. Și nu doar pe mine. Ci și pe cei din jurul meu. Mai ales dacă fac parte din familie. Pentru ca e normal- ne descărcam emoțional pe cel mai aproape de noi. Pe cel care îl consideram baza. Așa cum procedează și copiii. Încep crizele în momentul întâlnirii cu un părinte și rareori se eliberează în preajma educatoarei sau bunicii.

Așa sunt și eu. Când ceva mă deranjează nu stau foarte mult timp să analizez emoțiile sau nevoile care m-au adus în acel stadiu. Nu mă gândesc nici la trăirile persoanei care a îndrăznit să „mă lovească”. Nu simt empatie și nici nu încerc să rezolv cu calm. As vrea să pot  vorbi la trecut. Dar încă mai am de învățat. Sunt la început cu studiul comunicării nonviolente  și mai am atâtea de învățat. Dar au fost situații care am reușit să pun în practică  pașii unei comunicări fără violență și am reușit să îmi ating obiectivul fără ca cineva să sufere. Dar sunt rare și interlocutorul garantat nu e soțul meu sau tatăl copiilor mei. Am înțeles că voi afla mai multe răspunsuri de ce nu reușesc să comunic nonviolent în noiembrie când o așteptăm pe Monica Reu la Iași.

Am fost în concediu o săptămână la bunici. Da, da! Îl numesc concediu pentru că m-am simțit minunat. Și am văzut diferența în comportamentul meu față de copii atunci când mănânc la timp, atunci când reușesc să dorm la prânz și atunci când există încă cel puțin 1 ajutor- buni.

Am observat cât de mult își iubește copiii și nepoții, cât de mult suferă la fiecare julitură și cât de fericită e atunci când vin amândoi în brațele ei. Am observat cât de mult are grijă de mine și, recunosc, nu cred că merit. Pentru că față de ea am greșit mult  după venirea copiilor pe lume. Mă transformasem într-o mamă exagerat de „exagerată”  în orice însemna siguranța fizică și emoțională a copiilor. Și când îi ținea în brațe mă simțeam ciudat și parcă așteptăm un semn de disconfort ca sa revină la mine.

Nu acceptam nici un fel de ajutor și când venea mi se părea că nu face nimic bine. Că vorbește prea tare, prea încet, prea multă violență în exprimare, prea puțină atenție acordă, prea temătoare e în luarea unei inițiative. Sărmana bunică. . . Nu știu dacă vreodată a simțit gândurile mele. Eu sper că nu. Pentru ca am făcut o mare nedreptate și mă bucur că m-am trezit la timp.

Ea nu avea nici o vină. Ea era superbuni care nu știa cum să își mai împartă afecțiunea. Nu se gândea la ea, la modul cum o făcea cu noi. Și suferea și ea la fiecare atmosferă încordată, pentru că e mama și ea și își dorește fericire pentru copii și multă veselie pentru nepoți.

Problema era doar la mine. O vedeam pe ea vinovată pentru orice comportament neadecvat al fiului ei. Dacă nu reușea să se conecteze cu nepoata,ea era de vină. Dacă nu venea în vizită, o consideram nepăsătoare. Vedeam totul negativ și plin de pesimism.

Nu vedeam soluțiile, nu o remarcam cum am făcut-o astăzi. Un plin de căldură și cu o iubire fără margini față de familie. Care promovează unitatea în familie. Și care știe să ierte. Pentru că m-a iertat. Pentru că regretele mele vin după ce mi-a întins mâna. Pentru că nici în prezent nu am curajul să îi spun în fața că îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat în ultimii 3 ani. Pentru că nu am știut să apreciez un ajutor, pentru că nu am știu să mă bucur alături de copiii fericiti la fiecare revedere. Pentru că am știut să condamn în loc să mă vindec de propriile răni.

Dacă nu am curaj să îți spun în fața, cum făcea „nebuna” de mine în liceu, o strig aici în gura mare:

-„ Dragă buni, îmi pare rău că te-am rănit și te-am făcut să suferi în diverse momente. Recunoștința mea se vede prin fericirea copiilor atunci când te văd. . . Când te aud. . . Când doresc să îi strângi în brațe și să le oferi zeci de îmbrățișări și mii de sărutări. Recunoștința mea se vede în omul ce am ajuns în prezent. Un om aproape vindecat, care a învățat să își strige durerea și să nu o mai transforme în acuzații și vinovăție.

Ești cea mai bună bunica pentru nepoții tăi și cel mai bun exemplu pentru mine-„o mamă este întotdeauna alături de copii ei, îi protejează, îi îndrumă, îi iubește, indiferent de câte respingeri poate primi!”

Corina

Citește și Eu nu sunt ceea ce mi s-a intamplat ci sunt ceea ce am facut si fac cu cele intamplate!

Fotografie- Copyright D’Alex Photography